Comuniunea cu Dumnezeu

Ați văzut cum pe toate le rânduiește Duhul Sfânt? De cum pătrunde în minte, și începe să îndemne spre dragoste. Încearcă să atragă duhul, ca să-l facă să urce el singur, singur să vrea să zboare ca să ajungă la Duhul. Duhul însă este deasupra lui, este împreună cu el. Cu cât duhul omului simte deasupra lui Duhul Sfânt, cu atât simte o nefrică în fața neantului și atunci urcă. Dar cu cât se înalță, vede că Acela urcă și El mai sus și astfel se aprinde dragostea și urcușul devine și mai abrupt, desăvârșit vertical.

Duhul Sfânt, așadar, „îndeamnă la iubire” și, în consecință, duhul meu dobândește prima experiență a vieții duhovnicești. Până acum eram pământesc, cu viața mea nefericită, cu războiul meu nevăzut. Tot urcușul meu și unirea mea cu Dumnezeu erau numai în mintea mea.  Dar eu nu sunt numai minte, ci sunt și trup și suflet, sunt un întreg, un tot, așa cum m-a plăsmuit odinioară Dumnezeu și El mă cunoaște așa de bine, chiar când sunt în întunericul meu. Acum Dumnezeu Se pleacă mai mult asupra vieții mele și înțeleg că „apropiindu-Se, călătorește împreună cu mine, călătorește în mine”[1]. Mi se pare că urcă împreună cu mine, dar în realitate înțeleg totuși că El călătorește în mine, fiindcă eu nu am văzut încă nimic.

Când înțeleg că Duhul Sfânt călătorește în mine, atunci ajung la penultima mea trăire a comuniunii mele cu Dumnezeu care se numește starea unirii sau co-existența mea cu Dumnezeu. Se mai numește și starea de rugăciune, fiindcă rugăciunea și comuniunea cu Dumnezeu este același lucru. Mă rog nu înseamnă vorbesc. Mă rog înseamnă că urc la Dumnezeu. Această trăire la care am ajuns acum – la început doar cu mintea, dar apoi cu întreaga mea ființă – este o deprindere nepătimașă, adică o întoarcere, o obișnuință care are loc în viața mea, încât îmi vine foarte ușor acum să fiu nepătimaș. Mă întorc adică exclusiv și cu putere, cu dragoste și intensitate către Dumnezeu. Nu mai am nicio aplecare spre altceva, fiindcă orice altceva imediat îmi va crea o îndulcire.

Prin urmare, starea de rugăciune este o stare neclintită, nu numai a minții mele, ci a vieții mele întregi. Când comunic cu Dumnezeu în viața mea de zi cu zi, această tindere iubitoare către Dumnezeu devine o experiență a mea, devin împreună-vorbitor cu Dumnezeu. Mă plimb, mă duc în grădină, mă duc în livadă, alerg la casa mea, în pat, la masă, la birou, în chilie, oriunde ..., ca împreună-vorbitor cu Dumnezeu. Acum am trăirea restaurării mele după cădere.

Am vorbit la început despre amintirea primei bucurii a subconștientului. Acum restaurarea relațiilor mele cu Dumnezeu a izbutit în conștiință și în voință și în cunoștință și în toată simțirea mea și devin împreună-vorbitor cu Dumnezeu. Încep să am bucuria pruncului care îl regăsește pe tatăl lui care se ascunde de el. Am această bucurie inedită și primordială, descopăr că umblu împreună cu Dumnezeu. Devin acum un om mai sărbătoresc, un suflet care prăznuiește. Dobândesc o evlavie diferită, care este consecința trăirilor mele și, prin urmare, acum am ceva mai puternic și mai adevărat.

Dobândesc, de asemenea, lacrimile cele de-a doilea, care izvorăsc din toată ființa mea duhovnicească și nu numai din lucrarea dumnezeiască. Am tendința de a voi să fug din viață, să dispar. Încep să-mi recunosc păcatul meu, să am cunoașterea vinovăției mele și să vreau să mă pocăiesc înaintea lui Dumnezeu, dar încă mai am drum înaintea mea până să mă pot pocăi.

Încep să vreau să mă rog curat. Ce înseamnă curat? Spunem casă curată, și înțelegem prin aceasta o casă pe care am pregătit-o, pe care am golit-o de tot ceea ce era de prisos, și am deschis-o ca să primim în ea pe cel invitat. Așa este și locașul sufletului nostru, curat, adică deschis și gol, gata pentru tronul lui Dumnezeu. Încep să mă simt curat, dar și nepătimaș, adică fără nicio altă inspirație a minții mele sau inimii mele. Încep să simt și să mă rog și să trăiesc cu blândețe. Ce înseamnă cu blândețe? Potrivit chipului, asemenea lui Dumnezeu, mai bine zis, cu dumnezeiască cuviință. Încep să trăiesc împreună cu Dumnezeu, așa cum și Dumnezeu petrece cu omul. Prin urmare, încep să simt dor să mă rog, să trăiesc și să umblu împreună cu Dumnezeu curat, nepătimitor și binevoitor.

(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

[1] Sf. Nil Ascetul, Cuvânt despre rugăciune, 66. Filocalia greacă, vol. 1., p. 182.