Mâhnirea îl întristează mult şi îl istoveşte pe om.

Când sufletul se umple de mâhnire, începe să-şi iasă din fire. Omul atunci nu poată nici să primească liniştit o povaţă bună, nici să răspundă calm la întrebările care i se pun. Îi evită pe ceilalţi, ca şi când ei ar fi răspunzători pentru starea lui, şi nu poate înţelege că pricina bolii se află înlăuntrul său. Mâhnirea este un vierme al inimii, vierme ce o roade pe mama care l-a născut.

Omul mâhnit nu-şi mişcă mintea spre contemplare şi niciodată nu poate săvârşi rugăciunea curată. Cel care a biruit patimile a biruit şi mâhnirea. Însă cel care este biruit de patimi nu va putea evita legăturile mâhnirii. Aşa cum un bolnav se observă după culoarea feţei sale, la fel şi cel stăpânit de patimi se deosebeşte prin mâhnire.

Cel care iubeşte lumea este imposibil să nu se mâhnească. Dar cel care o nesocoteşte este pururea vesel.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 350-351)