„Mai fericit este a da decât a lua” sau când știința confirmă credința

Actele de caritate, potrivit oamenilor de ştiinţă, îi fac pe oameni fericiţi şi pe o perioadă mai îndelungată de timp, constituind startul unei cascade de consecințe sociale pozitive. Ajutorarea celorlalți te face să te placi pe tine, să te apreciezi și să-ți exprimi recunoștința.

Credinţa noastră ortodoxă este o credinţă a iubirii, a iertării şi milostivirii. Izvorul acestor virtuţi este Însuşi Dumnezeu, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit.

Scopul vieţii creştine îl constituie urmarea lui Hristos, asemănarea cu El, atât cu este cu puţinţă omului, prin har şi prin lucrare. Pe parcursul vieţii sale, creştinul are de înfruntat şi de luptat cu păcatele şi cu patimile, care constituie forme ale răului moral; spre dobândirea şi lucrarea tot mai deplină a virtuţilor creştine, care îl fac tot mai asemănător lui Dumnezeu. Acestea culminează în iubire, virtutea supremă, pe care Sfântul Simeon Noul Teolog o numeşte „Prima Doamnă şi Împărăteasă a tuturor virtuţilor”. Prin ea, ne unim cu Dumnezeu.

În viaţa creştină, iubirea îmbracă numeroase forme, atât după conţinutul ei, cât şi după persoanele asupra cărora se revarsă. Se vorbeşte, astfel, despre eros, agape, storge, philia; dar şi despre iertare şi milostivire, forme ale aceleiaşi virtuţi înalte.

Atunci când vorbeşte despre milostenie, Biserica împarte, în mod practic, faptele în unele ale milei trupeşti şi faptel ale milei sufleteşti.

În număr de şapte, faptele milei trupeşti sunt: hrănirea celui flămând; adăparea celui însetat; îmbrăcarea celui gol; cercetarea celor aflaţi în necazuri şi nevoi; cercetarea celor bolnavi, prin vorbe de mângâiere şi compasiune; găzduirea cu bucurie a celor străini, bolnavi şi lipsiţi de mijloace materiale; îngroparea creştinească a săracilor.

Alături de acestea, se înalţ cele şapte fapte ale milei spirituale sau duhovniceşti: întoarcerea celor rătăciţi la calea adevărului şi a celor păcătoşi la virtute, cu duhul înţelepciunii şi al blândeţii; învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi; sfătuirea celor ce au trebuinţă de sfat, a celor aflaţi în situaţii sau momente „limită” din viaţa lor; rugăciunea pentru aproapele nostru, inclusiv pentru duşmani; mângâerea celor întristaţi, cu vorbe sincere şi ziditoare; nerăzbunarea pentru răul făcut nouă de alţii, ci răsplătirea lor cu bine; iertarea greşelilor săvârşite de alţii faţă de noi, de şaptezeci de ori câte şapte, adică la infinit.

Sfinţi Părinţi, precum Ioan Gură de Aur (†407), ne învaţă ca milostenia noastră trebuie să fie făcută din toată inima, cu bucurie, odată ce contează nu „faptul datului”, „felul datului”; să fie făcută cu discreţie, fără îngâmfare; după nevoile semenului, dar ţinând cont şi de posibilităţile noastre. Milostenia este, cu adevărat împrumut dat Cerului şi, deşi este firească omului, ea trebuie învăţată ca o meserie. În absenţa ei, nici una dintre virtuţi nu îşi atinge scopul.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, meditând la adâncile cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, vorbeşte,despre o cunoaştere a lui Dumnezeu din creaţia Sa; alta prin Pronie sau purtarea lui de grijă; şi prin Judecată sau prin încercările ce vin asupra noastră. Aceasta este o cunoaştere a Lui din împrejurările concrete ale vieţii. Pentru frumuseţea şi profunzimea aprofundării sale, vom menţiona cuvintele Părintelui Stăniloae, din cel dintîi volum al Teologiei Dogmatice Ortodoxe. „Pe Dumnezeu, spune Părintele Profesor, Îl cunoaşte fiecare credincios în acţiunea Lui providenţială prin care este condus în împrejurările particulare ale vieţii sale, uneori hărăzindu-i-se bunuri, alteori fiind privat, în mod pedagogic, de ele. Acest din urmă mod de conducere îl numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul conducere prin judecată. Fiecare cunoaşte pe Dumnezeu prin apelul ce-l face Acesta la el, punându-l în diferite împrejurări, în contact cu diferiţi oameni care-i solicită împlinirea unor îndatoriri, care-i pun răbdarea la grele încercări. Fiecare Îl cunoaşte în mustrările conştiinţei pentru relele săvârşite; în sfârşit, Îl cunoaşte în necazurile, în insuccesele mai trecătoare sau mai îndelungate, în bolile proprii sau ale celor apropiaţi, ca urmări ale unor rele săvârşite sau ca mijloace de desăvârşire morală, de întărire spirituală, dar şi în ajutorul ce-l primeşte de la El în biruirea lor şi a altor piedici şi greutăţi ce-i stau în cale. E o cunoaştere care ajută la conducerea fiecărui om pe un drum propriu de desăvârşire. E o cunoaştere palpitantă, apăsătoare, dureroasă, bucuroasă, care trezeşte în fiinţa noastră responsabilitatea şi încălzeşte rugăciunea şi care o face să se strângă mai mult lângă Dumnezeu”[1].

Această cunoaştere a lui Dumnezeu, din împrejurările concrete ale vieţii, are o dimensiune întoarsă către aproapele noastru, căci, spunea Părintele Stăniloae, „în fiecare sărac şi asuprit şi bolnav ne întâmpină Hristos, cerându-ne, prin coborâre, ajutorul nostru. În mâna întinsă a celui sărac e mâna întinsă a lui Hristos, în vocea lui stinsă, auzim vocea stinsă a lui Hristos; suferinţa lui, din pricina lipsei şi a umilinţei în care-l ţinem, e suferinţa lui Hristos pe cruce, pe care noi o prelungim. În toate, Dumnezeu coboară la noi şi ni Se face cunoscut. Chiar această coborâre face evidentă taina Lui mai presus de orice pricepere; face evidentă iubirea Lui, care întrece toate iubirile din lume. Toate împrejurările şi persoanele prin care ne grăieşte Dumnezeu sunt apeluri şi chipuri vii şi transparente ale Lui; Dumnezeu Cel simplu Se coboară la noi într-o multitudine de forme şi de situaţii, propriu-zis în toate situaţiile şi formele vieţii noastre. Dar, cunoscut prin toate acestea, taina Lui rămâne totuşi mai presus de înţelegere”[2].

Ştiinţa, în confirmarea importanţei milosteniei

Dată fiind învăţătura atât de bogată a Spiritualităţii noastre referitoare la importanţa milosteniei, este foarte firesc ca nu doar credinţa, ci şi experienţa general-umană să confirme aceste adevăruri înalte.

Se spune, pe bună dreptate, că oamenii, în funcţie de crezul lor, îşi conjugă viaţa fie cu verbul „a fi”, fie cu verbul „a avea”. Cei care îşi conjugă viaţa cu verbul „a fi” sunt oameni spirituali, care pun preţ pe cele duhovniceşti şi înalte, spre deosebire de cei care trăiesc în registul restrâns al lumii materiale, cu posibilităţile mult inferioare bogăţiei spiritului.

Oamenii de ştiinţă, care s-au aplecat asupra sufletului omenesc, ar realizat faptul că lumea materială, oricât de multe plăceri ne-ar promite, este limitată în posibilităţi şi nu îi poate oferi omului deplina împlinire. Pentru dobândirea ei, el tinde către înaltul şi bogatul univers al virtuţilor şi faptelor frumoase şi bune.

Materialismul nu numai că nu îi aduce omului fericirea, „dar s-a dovedit a fi și un puternic element care prevestește nefericirea. Unul dintre motivele pentru care materialismul nu reușește să ne facă mai fericiți este că, deși oamenii reușesc să-și atingă scopurile materiale, realizările de acest tip nu se traduc neapărat printr-o intensificare a fericirii. De asemenea, materialismul îi poate distrage pe oameni de la alte aspecte care le-ar putea aduce fericire în viață, de exemplu relații armonioase cu familia și pietenii, faptul că se pot bucura de prezent și contribuția adusă comunității. În final, oamenii materialiști au așteptări extrem de nerealiste legate de ceea ce le pot oferi aspectele materiale”[3]

Aflăm, astfel, că: „Într-un studiu realizat pe 792 de adulți, mai mult de jumătate au spus că banii nu le-au adus mai multă fericire, iar o treime din cei cu averi mai mari de 10 milioane de dolari au spus că banii le-au adus probleme, în loc să le rezolve. Într-adevăr, deși cei cu venituri mai mari au declarat că sunt oarecum mai satisfăcuți de viețile lor, studii referitoare la modul în care își petrec timpul au descoperit că nu alocă timp unor activități mai plăcute decât semenii lor mai puțin înstăriți, existând, de fapt, o probabilitate mult mai mare să se confrunte cu anxietatea”[4].

Alte cercetări similare „arată că fenomene asemănătoare apar odată cu obținerea unor bani sau a unor posesiuni. Într-un studiu clasic desfășurat în anii ̕70, psihologii au intervievat câteva persoane norocoase, care câștigaseră între 50.000 și 1 milion de dolari (la valoarea din anii ̕70) la loteria de stat din Illinois. În mod surprinzător, în mai puțin de un an de la primirea sumei care le putea schimba viața, noii câștigători de la loterie au spus că nu sunt mai fericiți decât persoanele obișnuite, care nu câștigaseră vreodată. Într-adevăr, câștigătorii la loterie au declarat că acum se bucură mult mai puțin de bucuriile vieții de zi cu zi, de exemplu urmărirea programelor TV sau masa luată în oraș, comparativ cu cei care nu câștigaseră”[5].

De aici şi recomandarea de a căuta să obţinem şi să acumulăm bunuri experienţiale, adică trăiri sufleteşti şi nu bunuri materiale, şi aceasta pentru că „în general, ne adaptăm mai lent la fericirea adusă de experiențe, ceea ce înseamnă că impactul lor persistă mai mult timp. Impactul achiziționării unui nou bun material nu numai că dispare mai rapid, ca intrare în procesul de producție a fericirii, ci opțiunile alternative pot rămâne de interes mai mult timp deoarece ne gândim în continuare la alte bunuri materiale pe care am fi putut să le cumpărăm”[6].

Mai mult chiar, „cheltuind mai mult pe lucruri pe care le faceți decât pe lucruri pe care le dețineți, reușiți să vă reformulați deciziile și să redefiniți grupurile de referință, astfel încât familia Jones să nu mai fie grupul cu care vă comparați. Veți descoperi că acest lucru vă permite să fiți în consecință mai fericit. (...) Până și simpla discuție despre achizițiile experiențiale în comparație cu cele materiale ne poate face mai fericiți. Vă bucurați mai mult de conversațiile purtate despre ceea ce ați făcut sau intenționați să faceți decât de cele referitoare la bunurile pe care le dețineți sau intenționați să le achizționați. Oamenii vă vor simpatiza de asemenea mai mult dacă puneți în practică acest lucru: perechile de participanți care au discutat despre achiziții experiențiale au declarat impresii mai favorabile despre partenerii lor de conversație, decât perechile care au discutat despre achizițiile materiale. (...) Pe de altă parte, când achizițiile experiențiale și cele materiale ies prost, oamenii declară că resimt aceleași niveluri scăzute de fericire în urma acestora”[7].

Un lucru material dăruit, ne întoarce o bucurie de cinci ori mai mare; o faptă de milă sufletească săvârşită îmbogăţeşte sufletul de şapte ori mai mult

Aceste fapte se numesc proactive sau prosociale şi se referă la acţiunile pe care le putem facem în beneficiul material şi spiritual al semenilor noştri, prin milostenie şi voluntariat.

Într-o cercetare foarte interesantă, participanţilor li s-au oferit câte cinci dolari, într-un plic, aceştia fiind liberi să îi cheltuiască precum vor dori. După câteva zile, fiind supuşi investigaţiei cu aparatură de rezonanţă magnetică funcţională, cercetătorii au constatat un lucru paradoxal: la cei care oferiseră cei cinci dolari, fie toţi, fie fragmentar, uneia sau mai multor persoane, zonele cerebrale, care semnalau starea de bine de pe urma faptei lor erau de patru ori mai numeroasele şi mult mai luminoase decât la cei care cheltuiseră banii în scop propriu. Savanţii au consemnat atunci adevărul potrivit căruia atunci când oferim cuiva ceva material, bucuria noastră nu este mai mare doar decât a celui care primeşte, dar este de patru ori mai mare decât dacă am primi noi banii sau lucrul respectiv.

Cercetătorii, însă, nu au încheiat studiul, ci au vrut să vadă dacă acelaşi principiu este valabil şi în plan spiritual, odată ce „banii sunt ochii dracului” şi atunci când interpunem în relaţiile noastre banii sau averea, în final, acestea fac mai mult rău decât bine.

Astfel, ei au urmărit cinci femei care sufereau de scleroză multiplă şi care au făcut voluntariat, timp de trei ani, ajutând alţi 67 de pacienţi cu aceeaşi boală, ca şi ele. Acestea au fost învăţate nişte tehnici de ascultare empatică şi de compasiune şi au fost rugate să sune, o dată pe lună, fiecare pacient, purtând cu el o convorbire de minumim cincisprezece minute. Rezultatele, care de la an la an erau tot mai bune, au arătat că, de-a lungul celor trei ani, femeile voluntare au avut un nivel ridicat de satisfacţie, eficienţă şi competenţă; au reuşit să nu se mai concentreze exclusiv asupra propriei suferinţe, ci pe cele ale persoanelor aflate în necaz; au raportat un sentiment mai ridicat de stimă de sine şi de autoapreciere, în ciuda infirmităţii lor. Însă constatarea cea mai suprinzătoare a fost aceea că „cele cinci femei au avut o satisfacţie de şapte ori mai mare decât a pacienţilor asistaţi. Mai mult, beneficiile experimentate de pacienţi au crescut odată cu timpul – o descoperire incredibilă, dat fiind că beneficiile experimentate în studiile referitoare la fericire (indiferent cât de puternice) au avut tendinţa să se diminueze de-a lungul timpul”[8].

Aşadar, bucuriile pe care le induce ajutorul oferit altora sunt mult superioare darurilor materiale. Cei care se implică în astfel de acte apreciază că nimic nu se poate compara cu bucuria pe care le-o dă implicarea benevolă în problemele comunității  solidaritatea, comportamentul social şi voluntariatul fiind piloni de rezistenţă ai fericirii[9].

Actele de caritate, potrivit oamenilor de ştiinţă, îi fac pe oameni fericiţi şi pe o perioadă mai îndelungată de timp, constituind „startul unei cascade de consecințe sociale pozitive. Ajutorarea celorlalți te face să te placi pe tine, să te apreciezi și să-ți exprimi recunoștința. Îi poate face pe ceilalți să-ți întoarcă nevoia de bază de a stabili legături cu ceilalți, de a smulge zâmbete și mulțumiri și de a le da prietenii de valoare”[10].

Prin urmare, doar cheltuielile prosociale s-au dovedit a fi legate de sentimentul de fericire. Cu cât persoanele interogate cheltuiau mai mulți bani pentru alții, cu atât se declarau mai fericite, independent de salariul lor de bază. Invers, creșterea cheltuielilor personale nu era legată în niciun fel de fericire[11].

Cercetători mai vorbesc, în legătură cu actele de binefacere faţă de semenii noştri, că declanşând un val de neurotransmiţători în creierul nostru şi influenţând chimia cerebrală, efectul acestui fapt îl constituie un sentiment de împlinire şi o stare de bine general, care se prelungeşte cu atât mai mult cu cât actele de binefacere sunt mai dese şi mai substanţiale. Este ceea ce specialiştii numesc „drogul îngrijitorului”[12].

Un lucru şi mai spectaculos, pe care l-au constatat oamenii de ştiinţă, folosind aparatura de rezonanţă magnetică funcţională a fost acela că până şi simpla amintire a faptelor de generozitate, recrea, în suflet, amintirile plăcute din clipele în care le făceau în mod direct şi, ceea ce a fost absolut fantastic, starea de bine sau de fericire simţită chiar şi atunci era mai puternică decât dacă ar fi fost ei subiecţii sau ar fi fost destinatarii faptelor de bunătate sufletească.

Recapitulând efectele acestor acte benevole de milă trupească sau sufletească, urmarea cea mai importantă a săvârşirii lor este tămăduirea trupului şi a sufletului, întrucât, „potrivit unei serii de cercetări științifice, săvârșind fapte bune, devenim mai sănătoși la nivel psihic, dar și la nivel fizic. Iată câteva exemple: când facem fapte bune, în organism se eliberează endorfinele, niște substanțe naturale cu potențial calmant; după săvârșirea unei fapte bune, avem un sentiment de euforie, urmat de o senzație de relaxare;  faptul de a fi ocrotitori cu ceilalți poate reduce efectele negative ale bolilor și ale dezechilibrelor psihice de la nivelul organismului; s-a dovedit că, după ce săvârșim fapte bune, scăpăm de stările depresive, precum și de sentimentele de agresivitate și de izolare; din acest motiv, după ce-i facem cuiva un bine, problemele de sănătate cauzate de stres tind să dispară; după ce săvârșim o faptă bună, efectele benefice asupra sănătății organismului și starea de relaxare care ne învăluie persistă ore sau chiar zile întregi, prin rememorarea acțiunii respective; s-a dovedit că faptul de a ne gândi la binele unei persoane cu care avem o relație bună întărește sistemul imunitar; actele de altruism influențează pozitiv respectul de sine, optimismul de care dăm dovadă și sentimentul de satisfacție față de propria viață”[13].

Aşadar, adevărata măsură iubirii noastre în viaţă, este dăruirea, milostenia sau filantropia, căci, în viaţă, atât iubim, cât dăruim. Sau, cum la fel de frumos se exprima Balzac: „ În orice lucru, nu primești decât atât cât dăruiești”.

[1] Preot Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, ediţia a doua, EIBMBOR, Bucureşti, Bucureşti, 1996, p. 99.

[2] Ibidem, p. 102.

[3] Sonja LYUBOMIRSKY, Cum să fii fericit. O abordare ştiinţifică pentru a avea viaţa pe care ţi-o doreşti, traducere: Dorina Oprea, Editura Amsta Publishing, Bucurşeti, 2010, p. 60.

[4] Ibidem, p. 61.

[5] Ibidem, p. 67.

[6] Dr. Paul DOLAN, Rețeta fericirii. Schimbă ceea ce faci, nu felul în care gândești, prefață de dr. Daniel Kahneman, traducere din limba engleză de Cora Radulian, Editura Litera, București, 2016, p. 206.

[7] Ibidem, pp. 206-207.

[8] Sonja LYUBOMIRSKY, op. cit., pp. 156-157.

[9] ŞTEFAN KLEIN, Formula fericirii. Minunatele descoperiri ale neuropsihologiei de azi, traducere din germană de Lucia Nicolau, HUMANITAS, București, 2012, p. 230.

[10] SONJA LYUBOMIRSKY, op. cit., p. 155.

[11] Jordi QUOIDBACH, De ce trăiesc mai mult oamenii fericiți, traducere, adaptare, redactare, corectură: Daniel Voinea, House of Guides Pusblishing Grup, f.l. p. 2011, p. 168.

[12] John T. CACIOPPO, William PATRICK, op. cit., p. 373.

[13] Gary CHAPMAN, Iubirea ca un mod de viață. Șapte trăsături de caracter ce vă vor îmbogăți relațiile cu cei din jur, traducere din limba englezăde Daniela-Georgiana Arșinel, Curtea Veche, 2010, pp.  61-62.

De la același autor

Ultimele din categorie