În urmă cu vreo 16 ani, primisem ascultare la Casa Mitropolitului Visarion Puiu, unde se adăpostește și un bogat muzeu literar închinat romancierului Mihail Sadoveanu, care, la rându-i, și-a legat existența ultimilor ani, de o așezare monastică - Schitul Vovidenia al marii lavre Neamț. Am început să caut, să descopăr valențe neștiute sau dosite despre Sadoveanu și anii cei din urmă ai suferindei vieți petrecute la Neamț. În aceste zbateri am ajuns să o cunosc pe doamna academician Zoe Dumitrescu Bușulenga, renumit om de cultură. Împreună cu o familie din București, rubedenii cu romancierul Sadoveanu, i-am făcut o vizită distinsei octogenare, pe atunci încă necălugărită. Era o zi tihnită de septembrie. Forfota turiștilor trecuse, iar Mănăstirea Văratic, îmbrăcată în mantia unei tainice liniști, oferea clipe cu totul aparte, prielnice întâlnirii cu Domnul.

Revederea însoțitorilor mei cu eminenta profesoară a fost o reală bucurie. Eu, un timid monah, proaspăt student, trăiam o adevărată revelație: auzisem, ce-i drept, despre uriașa personalitate a doamnei Bușulenga; îi citisem chiar mai multe studii despre Eminescu, Creangă, Sadoveanu, dar niciodată nu mi-am închipuit că un academician de talia domniei-sale poate să stea la mănăstire. Am aflat atunci că venirea dânsei la Văratic s-a datorat în bună parte familiei Sadoveanu, îndeosebi Valeriei, soția scriitorului, care, după moartea romancierului, a început să meargă din ce în ce mai des la cunoscuta chinovie de maici, introducând-o și pe doamna Zoe în această lume tainică și, deopotrivă, măreață, a multiseculare vetre monahale.

Nu-mi propun aici să fac o biografie a ilustrului profesor și critic literar, căci ar fi foarte greu să cuprinzi în doar câteva rânduri o viață de om jertfită pe altarul culturii noastre naționale. Vreau totuși să reiterez bucuria și fascinația ce le-am simțit atunci ascultând-o. Era o enciclopedie inepuizabilă. Deși trecuse de peste 80 de ani, amintea atâtea nume de vlădici, preoți, călugări, maici, oameni de cultură, încât aveam impresia că toată existența dânsei s-a mișcat într-o lume exclusiv eclesiastică și culturală, care și-a pus amprenta asupra destinului ei definitiv. Nu departe a fost gândul meu de realitatea vieții și simțirii evlaviosului academician, căci bunicul după mamă al maicii Benedicta, Gheorghe Apostol, fusese preot.

Cuvioasa Benedicta a rămas în conștiința literaturii române și prin pasiunea cu care l-a interpretat și l-a apărat pe Eminescu. Spun „apărat” căci, din păcate, unii au înțeles că a fi liber, a-ți trăi în mod plenar democrația înseamnă a repudia valorile de bază ale culturii și spiritualității românești. Distinsul critic literar vedea în această nefericită lucrare „retezarea piramidei”, adică stricarea echilibrului, armoniei. Adesea asemuia destinul lui Eminescu cu cel al culturii românești, găsind numeroase similitudini. I-a dedicat atât de multe studii, conferințe, interviuri, încât îi dăm crezare afirmației: „Eminescu îmbracă mii de forme și ipostaze care-l apropie de oricine îi rostește numele și-i citește opera”. În acel ceas petrecut în casa de la Văratic am avut bucuria să o aud rostind și câteva vorbe despre Eminescu. Cunoștințele de la București au „provocat-o” puțin, spunându-i: „mai aveți timp de Eminescu?”. Cu un glas apăsat și ferm, doamna academician a rostit răspicat: „Nu am cum să mă despart de Eminescu! De inegalabilul nostru poet ar trebui să ne apropiem cu emoție negrăită, deoarece el este mai mult decât un poet de geniu. El a realizat cea mai vastă sinteză a gândirii și sensibilității poporului român”.

Însă de-a dreptul emoționante mi s-au părut mărturiile sale despre Dumnezeu. Nu pot uita un cuvânt de-al dânsei, desprins parcă din filele Patericului: „dacă omul nu rămâne decât cu Dumnezeu, crezând că numai el și Dumnezeu sunt pe lume, atunci acela nu este un om înduhovnicit. Deci aștept și mă rog să simt și eu această stare”. Cum să nu îndrăgești un astfel de om, care prin gândirea și trăirea sa dădea vădite semne a fi dependentă de Cer, pentru care se pregătea intens, căci cu altă ocazie spunea: „Eu sunt bătrână şi cu atât mai mult, apropiindu-mă de sfârșit, socotesc lucrurile acestea ca pe cele mai mari bucurii: bucuriile spirituale, de natură spirituală. O participare la o liturghie extraordinară, la o rugăciune extraordinară. Acestea sunt, după părerea mea, cele mai mari bucurii”.

Acum, la împlinirea a unui deceniu de când Zoe Dumitrescu-Bușulenga a ferit perdeaua acestui veac, tragem bune nădejdi că s-a întâlnit cu Domnul cel Răstignit și Înviat, în care toată viața a crezut, I s-a rugat și pe Care L-a așteptat.