Istoria colindelor începe înainte de Naşterea lui Hristos, numai că atunci colindele aveau în viața stră­bunilor noştri rolul de urări pentru fertilitate, rodire şi belşug. Însă, odată cu încreştinarea strămoşilor noştri au fost încreştinate şi colindele, astfel ele de­venind - cum spunea B. P. Haşdeu - „adevărate certi­ficate de naştere” ale românilor ca popor creştin. Popo­rul român are un bogat patrimoniu de colinde a căror unică frumuseţe şi profunzime au impresionat pe mulţi cercetători. Colindele sunt asemenea icoanelor, adică adevărate mărturisiri de credinţă, întru totul con­forme mariologiei, hristologiei, soteriologiei, antropo­logiei şi nu numai. Ele cuprind dogma întrupării, transfigurarea, mântuirea şi îndumnezeirea omului; cuprind, de fapt, istoria mântuirii omului.

Colindele se caracterizează prin duioşia şi simpli­tatea versului care curge pe linia melodică, expri­mând o mare bogăţie de idei teologice într-o formă ar­tistică desăvârşită. Conţinutul teologic însă nu este nu mai profund, ci şi nuanţat, în colinde făcându-se amintire de păcatul strămoşesc, dar şi de răscumpă­rarea câştigată prin jertfa Mântuitorului, de întru­parea Fiului lui Dumnezeu, de moartea şi învierea Sa. De asemenea, în colinde este subliniată preacinstirea Maicii Domnului şi cinstirea sfinţilor, precum şi învăţătura despre rai şi iad. Nici chiar nostalgia protopărinţilor după paradisul pierdut nulipseşte din colindul românesc.

Evident, Persoana Mântuitorului ocupă un loc cen­tral în colinde, iar în preajma Lui o regăsim întotdea­una pe Maica Domnului. Acea centralitate a lui Hristos o regăsim şi în colinde; de aici spiritul autentic evan­ghelic şi liturgic de care sunt străbătute.

Prin simplitatea şi curăţia lor, colindele au consti­tuit şi constituie o redută în calea celor care încearcă, pe diverse căi, să rupă unitatea de credinţă, precum şi pe cea naţională a poporului nostru. Or, faptul că în ele respiră puternic duhul creştin de unitate şi se păstrează ceva din frăgezimea creştinismului primar valorează mai mult decât orice apologetică. De aceea, putem spune că în colinde se oglindeşte spiritul autentic al Ortodoxiei: acela de a-L mărturisi sau vesti atât pe Hristos Mântuitorul lumii, cât şi pe Născă­toarea de Dumnezeu.

Primul moment din viaţa Maicii Domnului descris în dogmatica populară a colindelor este călătoria spre Betleem şi înfrigurarea cu care Fecioara Măria şi dreptul Iosif au căutat un loc de găzduire. Dacă Sfân­tul Evanghelist Luca trece repede peste momentul călătoriei determinate de recensământul poruncit de cezarul Augustus, sensibilitatea populară ştie cât de anevoios este pentru o femeie căreia i se apropie so­rocul naşterii orice drum, lung sau scurt. De aceea, imaginaţia autorilor colindelor a dezvoltat acest mo­ment, brodând pe referinţa scripturistică întâmplări pline de mister. Ascultând descrierea călătoriei, în co­linde te simţi cu sufletul aproape de tot ceea ce i se în­tâmplă Maicii Domnului, eşti determinat să participi la suferinţele şi neliniştile ei, să te înduioşezi văzând greutăţile prin care a trecut, pentru ca apoi să te bucuri la vestea naşterii Pruncului Iisus.

Drumul de la Nazaret până la Betleem străbate, în conştiinţa populară, plaiurile mioritice româneşti, întâlnind în drumul său izvoare, lanuri de grâne, ră­zoare cu flori, livezi înrourate sau copaci cu crengi uscate, aşezări populate de oameni şi de necuvântă­toare. De asemenea, colindul consemnează şi lipsa de omenie - oarecum anonimă - a lumii care, fiind stă­pânită de păcat, nu voieşte să-L primească pe Dum­nezeu, refuzând mântuirea: „Du-te, du-te şi ne lasă/ Că n-ai loc la noi în casă”.

Dumnezeu a venit pe pământ pentru că lumea fără Dumnezeu se aseamănă cu un grajd plin cu necuvân­tătoare. S-a născut Pruncul cel sfânt nu într-un palat poleit şi ornat cu covoare orientale, ci într-un grajd adevărat, cu vite, cu paie şi cu murdărie. Spune co­lindul: „Pat moale şi scutece,/ I-au dăruit vitele”, în timp ce oamenii L-au primit pe Dumnezeu cu reticenţă. De aceea, mântuirea şi îndumnezeirea omului sunt un proces de lungă durată, care se va continua până la sfârşitul veacului.

Relaţia om-natură are o semnificaţie aparte. Atitu­dinea omului de rând faţă de natură devine în colinde atitudinea Maicii Domnului. Astfel, anumiţi copaci sau animale sunt blestemaţi întrucât nu au fost sensibili la nevoile Maicii Domnului, în timp ce alţii sunt bine­cuvântaţi. Plopul a fost blestemat pentru că, prin frea­mătul frunzei sale, dar mai ales prin puţina sa umbră, nu a putut oferi un loc prielnic odihnei, unde Maica Domnului, obosită de greutatea drumului şi de arşiţa soarelui, să dea naştere Pruncului Sfânt. Tisa este însă binecuvântată pentru umbra deasă pe care o oferă, în acelaşi mod, calul este blestemat pentru freamătul şi nechezatul său, în timp ce boul este binecuvântat pentru blândeţea şi cuminţenia lui, la fel ca şi oile. Interesant este faptul că Maica Domnului nu pedep­seşte în nume propriu, ci în numele lui Dumnezeu şi al Fiului său.

Steaua – vestitor al naşterii Mântuitorului – este prezentă în colinde luminând şi adeverind despre Prun­cuţul „mititel, înfăşeţel”, culcat în iesle. Prezenţi sunt şi păstorii, craii de la Răsărit, cetele îngereşti, care îi cuprind – în închinarea şi bucuria lor – pe cei ce cântă şi pe cei ce ascultă colinda.

Colindele surprind pururea fecioria Maicii Domnu­lui, dar şi maternitatea ei divină, faptul incontestabil că ea este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. No­tele esenţiale ale mariologiei ortodoxe au trecut şi în colindele religioase, însă nu ca o teologie scolastică, ci într-un mod simplu, clar, accesibil, folosind expresii specifice cântărilor liturgice. Atributele Maicii Dom­nului nu sunt puse sub semnul întrebării, ci sunt înțelese şi primite prin credinţă. De înţelesul tainelor dumnezeieşti trebuie să te apropii întotdeauna cu frică şi cu cutremur. Tainele nu se supun raţiona­mentelor, ci ele trebuie primite – cum spuneam mai sus – prin credinţă, ca un dar al lui Dumnezeu.

Colindele ce descriu momentul rămânerii Mântui­torului în Templu, la vârsta de 12 ani, de sărbătoarea Paştilor, împrumută un aer de baladă, după modelul Mioriţei: „Nu mi-aţi văzut voiu/ Pe unde aţi umblatu/ De mi-aţi colindatu/ Pe Fiuţul meu?”. Numai că accen­tul nu cade pe găsirea lui Iisus la Templu şi pe dia­logul între El şi Maica Sa, ci pe durerea şi neliniştea mamei care îşi caută fiul, pe dragostea ei şi conştiinţa că acest „Fiuţ” este Dumnezeu. Colindele cântă faptul istoric aşa cum s-a întâmplat.

Sensibilitatea şi simţul poetic al autorilor popu­lari îmbracă durerea sfâşietoare a Maicii Domnului în portul popular românesc autentic. Însă, în colindele noastre, nu numai Iisus şi Maica Domnului sunt înfă­ţişaţi cu chip românesc, ci şi lui Dumnezeu-Tatăl I-au pus în picioare opinci şi pe spate desagi, I-au dat toiag în mâini, iar Sfântului Petru îi este rânduit să-L înso­ţească, să-L călăuzească şi, deopotrivă, şi să-L păzească.

Calitatea de rugătoare şi mijlocitoare a Maicii Dom­nului este surprinsă, de asemenea, în colinde. Maica Domnului nu nu mai că se roagă şi mijloceşte pentru noi, ci „ne dă ea însăşi haruri şi daruri sau chiar toate bunătăţile”. Atât colindătorii, cât şi cei colindaţi trăiesc în mod real taina Naşterii Domnului, îl caută împre­ună cu păstorii pe Pruncul din iesle, îi cântă împreună cu îngerii şi îi aduc daruri împreună cu magii.

În acelaşi timp, în colinde se prelungesc rugăciu­nile stăruitoare către Maica Domnului din cadrul sluj­belor bisericeşti, într-o adevărată Liturghie cosmică: „D-auzi gazdă ori n-auzi/ Toaca-n cer şi slujba-n rai/ Toaca-n cer cum o bătea/ Slujba-n raiu cum o făcea / Dumnezeu cum cuvânta/ Maica Sfânta se ruga/ Şi să stai să tot priveşti/ Cum făcea slujbe cereşti/ În­gerii ţinând stâlpări/ Cântau sfintele cântări”. Da, Maica Domnului este o permanentă rugătoare şi mij­locitoare înaintea Fiului său, atât pentru oameni, cât şi pentru întreaga creaţie.

Dincolo de încărcătura dogmatică şi liturgică, co­lindele lansează un îndemn spre a acorda mai multă importanţă ţinutei morale, prin cultivarea virtuţilor, la loc de seamă fiind iubirea de aproapele, pacea, bună­tatea, generozitatea, smerenia, ascultarea, hărnicia, cinstea. Deopotrivă, sunt înfierate minciuna, înşelă­toria şi alte fapte stricătoare de suflet.

Colindele sunt un liant între generaţii, asigurând continuitatea şi comuniunea. De aceea, prin caracte­rul lor diacronic, ele ne cheamă la comuniune dăruitoare, atât colindătorul, cât şi gazda având ceva de dăruit. Colindătorul îl aduce pe Hristos şi, împreună cu El, toate binecuvântările lui Dumnezeu în casa co­lindată. Gazda întoarce colindătorului din cele primite de la Dumnezeu, adică daruri simbolice, expresii ale unor binecuvântări sau roade pe care le-a primit la rândul său: mere – simbol al dragostei, dar şi al veşni­ciei; nuci – expresie a fertilităţii; colăcei spre pomenirea celor morţi, ca unii care fac parte integrantă din viaţa Bisericii.

Aşadar, colindele păstrează nealterat duhul creş­tin, înveşnicindu-l, şi, totodată, înlesnesc legătura cu Dumnezeu şi întreolaltă. „Colindul sfânt şi bun” des­chide inimile tuturor celor care vor ca Hristos „Să Se nască şi să crească” în inima fiecăruia, precum odi­nioară în pântecele Maicii Sale, şi, prin aceasta, să ne mântuiască!

(Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Maica Domnului în lumina Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții – O sinteză pentru omul grăbit, Editura Pars Pro Toto, Iași, 2014, pp. 140-146)