Născătoarea de Dumnezeu, având îndrăznire înaintea lui Dumnezeu ca maică a Lui este singura care poate să-i dăruiască monahului, cu toată îndrăznirea, comuniunea cu Dumnezeu. Ea prin mijlocirea unor sfinți, precum Sfântul Ioan Teologul, urcă duhul monahului la cer, deschide inima lui și o face capabilă să-L încapă pe Dumnezeu. Ea îl luminează, ea îl învață și îi insuflă rugăciunea și îl încredințează cu privire la Fiul și Dumnezeul ei. Prin Născătoarea de Dumnezeu monahul devine o achiziție a lui Hristos.

Acest lucru s-a întâmplat de la bun început cu Născătoarea de Dumnezeu. Când Moise a văzut rugul aprins care nu se mistuia - chipul Născătoarei de Dumnezeu și al întrupării Domnului -, nu era cu putință să înțeleagă că acolo era Dumnezeu. De aceea Dumnezeu i-a spus: Scoate încălțămintea ta, „acest pământ este sfânt”[1]. Moise trebuia să fie inițiat în tainele Împărăției celei noi ca să înțeleagă ce se întâmpla. Acest lucru s-a petrecut mult mai târziu, la Schimbarea la față a Domnului.

În continuare, în pustie, Dumnezeu se ascundea de poporul lui Israel, când sub forma unui stâlp de foc, când sub forma unui nor luminos sau întunecat. În clipele lor grele, oamenii se luptă de obicei cu cel pe care îl iubesc, în clipele egoismului lor, sau ale convingerilor lor, sau ale poftelor lor, se luptă cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu Se ascundea, noi, oamenii, am fi fost gata să-L urmărim și să-L ducem când pe aripa Templului[2], când pe marginea stâncii[3] ca să-L ucidem. Dacă nu Se ascundea, de fiecare dată ar fi avut nevoie să scape atenției noastre și ochilor noștri ca să Se salveze.

Dar în special Dumnezeu trebuia să se ascundă de nebunia oamenilor, când a asumat firea omenească și a îndumnezeit-o. Binefacerea pe care a făcut-o neamului omenesc prin întruparea Sa era cea mai înaltă, dar aceia care simțeau că dumnezeirea lor – cea înălțată în mintea lor prin gânduri și pofte – voia să-și revendice drepturile ei, era firesc să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu Cel ce Se pogora, Cel care în înălțat și preaînălțat neamul omenesc într-atât, încât să provoace nedumerirea îngerilor. La Înălțarea Domnului, când Domnul s-a întors la poziția Lui inițială – pe care niciodată nu a părăsit-o, numai prin iconomie S-a pogorât pe pământ – îngerii au fost siliți să încredințeze cetele de mai sus că „Acesta este Dumnezeul nostru”[4], ca să-L cruțe pe Hristos de uimirea lor.

Viața pe pământ a Domnului a fost intervalul temporal cel mai dificil al Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu cel fără de timp. Domnul trebuia să Se ascundă, ca să nu-Și zădărnicească lucrarea Lui. S-a ascuns în pântecele Fecioarei și astfel Fecioara a devenit norul, negura, rugul, sălașul pogorârii lui Dumnezeu. Pogorârea esențială, în înțelesul ei teologic, înseamnă ascunderea lui Dumnezeu, ca să poată nestingherit să lucreze și să sfințească pe om, ca să nu provoace reacția ego-ului uman. Nu există o piedică mai puternică împotriva lucrării lui Dumnezeu și iconomiei Lui decât ego-ul omenesc. Este singurul care stă împotrivă. O singură dată a stat împotrivă îngerul netrupesc și întreaga lui ceată a căzut. Oamenii suferă căderi neîncetat înaintea lui Dumnezeu. Prin termenul de pogorâre înțelegem că Hristos Își alege o casă, ca să-Și ascundă dumnezeirea Lui și de acolo să trimită câte o rază a dumnezeirii Lui, ca să nu uite neamul omenesc că „Acesta este Dumnezeu nostru”, adevăratul Dumnezeu. Astfel, inimile care Îl doresc și Îl caută pot să-L recunoască și să I se afierosească.

O astfel de pogorâre a fost și întruparea Domnului, și un astfel de organ al pogorârii Lui, un astfel sălaș a devenit Născătoarea de Dumnezeu. Aceasta neprihănită a primit vătămarea oamenilor, consecințele egoismului de care vorbeam: fuga în Egipt, hărțuirea acelora care o considerau o femeie de rând și toate săbiile până la cea mai de pe urmă, răstignirea Fiului ei. A primit încă și cea mai de pe urmă pogorâre–ascundere a Domnului, faptul că aproape nicăieri nu se face referire la numele ei.

Desigur, pătrunzând în taine, constatăm că strălucește și devine înțeles respectul Fiului și Cuvântului față de Maica Lui, dar potrivit înțelegerii omenești, pare să arate o anumită indiferență față de ea. „Ce este Mie și ție, femeie”[5], i-a spus la nunta din Cana. Ca și cum i-ar fi spus: „vezi-ți de treaba ta”. Astfel S-a ținut ca într-o ascunzătoare și pe o poziție neutră față de ea, ba încă și după Înviere, încât informațiile care lipsesc cu desăvârșire le completează Părinții Bisericii. Aceștia ne spun că Domnul S-a arătat mai întâi Preasfintei și că Preasfânta era cea dintâi printre Apostoli și printre ceilalți credincioși la Înălțare și la Cincizecime. Se ascundea încă și casa Domnului, nu numai Domnul în casă. Gândiți-vă până la ce punct a ajuns nebunia sufletului omenesc! Îndrăznește să se lupte cu Mântuitorul și Izbăvitorul lui!

Născătoarea de Dumnezeu a ascuns și ascunde înlăuntrul ei pe Dumnezeu Cel ce S-a pogorât, devine organul care ne deschide crăpături prin care intră lumina necreată în inima noastră și în mintea noastră. Astfel, ne dăruiește daruri cerești și trăiri și ne face mai înalți, încât să avem puterea de a umbla prin viață. În lucrarea ei întâlnește voința omenească, inima și simțirea noastră, factorul uman nedesăvârșit și nesigur. Astăzi stau, mâine cad. Astăzi sunt cutremurat de gândul morții și spun că mă voi pocăi, și după două zile nu-mi mai amintesc nimic și continui cu aceleași. Astăzi ochii mei lăcrimează înaintea lui Hristos, Care Se răstignește sau înviază sau Se înalță, sau trimite Duhul Lui cel Sfânt, poimâine însă de cum este nevoie să mă aflu eu și Acela față în față,  îndată îmi înalț grumazul. Noi oamenii facem acest lucru ziua și noaptea. Ce facem atunci când rivalizăm? Ce facem când trândăvim? Ce facem când noaptea nu priveghem? Ne înălțăm pe noi înșine, micșorând înălțimea Domnului și Dumnezeului nostru.

Cu toate acestea, Preasfânta reușește să dăruiască lumină sufletelor noastre și trăirile cele mai adânci trupului Bisericii. Prin dragostea Fiului ei sfințește profeți și asceți în viața de zi cu zi și în general face întreaga Biserică o pliromă. Sfinții acestei Biserici, istoria ei, monahismul ei, luptele ei dogmatice, peșterile ei, toate sunt pline de asemenea trăiri, de atâtea pogorâri-ascunderi ale lui Dumnezeu în comunitatea omenească. În acest chip și această împreună-sălășluire omenească devine un loc al pogorârii, o ascunzătoare a Domnului.   

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[5] In. 2, 4.