Soarele a coborât demult spre asfințit. Slujba de seară s-a terminat de puțin timp și maica Varvara se grăbește tăcută spre cimitir, ducând o stropitoare plină doar pe jumătate. Înaintează pe aleea principală câțiva metri și se oprește în fața unui mormânt îngrijit și împodobit cu flori. E al unei maici cu care a stat împreună 35 de ani şi care a murit pe 8 aprilie 1991: maica Miropia. Au fost împreună și la Agapia, unde au stat un an de zile, după care au venit aici, la Războieni.

Surprinsă, a ridicat ochii spre mine. Nu știa că observase cineva gesturile ei. Cu mâna sprijinită pe crucea unde e o fotografie a maicii sale, îmi spune cu voce caldă: „Maica Miropia mi-a fost ca o mamă. Mi-a fost o bună povățuitoare și am ascultat-o în toate. Eram de 22 de ani când m-am dus la dânsa. Ea era cu 18 ani mai mare decât mine”.

Florile maicii Miropia

Candela pâlpâie la căpătâiul maicii Miropia. Ucenica sa îi îngrijeşte cu migală florile de pe mormânt. A răsădit din toate soiurile, să aibă mereu înflorite câteva, indiferent de anotimp. Mai smulge câte o buruiană de pe ici, colo, le strânge grămăjoară şi le duce la locul lor. După ce mai aducem puţină apă florilor însetate, o întreb dacă a mai cunoscut vreo maică din cele îngropate în cimitir. „Maica Zenovia, cea care a murit anul trecut. Vino să-ți arăt unde a locuit”, îmi spune. Ajungem destul de repede la o căsuţă verde, în spatele căreia se-ntinde un mic ogoraş cu căpşuni. Sustragem câteva, iar maica Varvara îşi umple un buzunar, „să-şi facă cu zahăr”. Între timp, maica Andreea ne ajunge din urmă cu o farfurie plină de faguri mari cu miere.