Decredibilizarea ideilor, noțiunilor și practicilor corecte, frumoase, a devenit – dintr-o tendință izolată – un comportament la modă, specific acestor vremuri. Optica scepticismului batjocoritor și a cinismului înfiorător așază valorile într-un colț ascuns vederii pentru ca, atunci când ies, potrivit legilor firii, la iveală, să le supună oprobriului public, ca și cum ar fi lucruri rușinoase și nedemne, nu motive de mândrie. Astfel, ajungem să ne înstrăinăm de noi înșine și de rostul nostru în lume, îndepărtați fiind de o viziune coerentă asupra adevărului, mereu călători, fără a ajunge vreodată acasă.

Există, însă, dincolo de acestea, un loc în care amintirile noastre se întorc întotdeauna cu plăcere, explorând o lume pe care nimeni nu a părăsit-o cu adevărat definitiv, în care își au izvorul visele și împlinirile noastre, la fel ca și sensibilitatea ce ne caracterizează pe toți, indiferent de felul nostru aparent de a fi. Este copilăria, acel tărâm minunat, lipsit de răutate ori de ură, fără griji reale și fără dorința de a izbândi, cu orice preț, în detrimentul altora. Acel spațiu ca de poveste, unde binele învinge mereu, unde asupra noastră veghează ochii blânzi ai zânei celei bune, gata oricând să îndepărteze de la noi orice pericol. Iar acea persoană minunată ne însoțește, peste ani, cu bunătate, chiar și după ce părăsește această lume, trezind în noi sentimente de duioșie și tendința de a-i rosti, măcar în șoaptă, numele: mama.

Mama este făptura pe care o asociem cel mai ușor cu bunătatea, frumusețea și chiar cu sfințenia, așezându-i chipul în acea ramă strălucitoare și în acel loc tainic destinat desăvârșirii, unde numai imaginea sfințeniei mai poate sălășlui. Și cred că așa este drept deoarece, purtând în pântece și dând viață, educând și călăuzind un copil pe drumul virtuții, orice mamă se situează în imediata vecinătate a îndumnezeirii și, implicit, a sfințeniei.

O, mamă, dulce mamă!

Astăzi, când efortul de a exista conform cerințelor unui veac supus legilor junglei se dovedește a fi tot mai extenuant, speranța pare să îi părăsească până și pe cei mai tari. Mulți sunt dispuși să recunoască faptul că ieșirea din vâltoarea cotidianului dezlănțuit devine imposibilă. Nu ne mai rămâne, în lupta de a ne menține un statut social ori economic cât mai favorabil, timp și pentru... noi. Nu mai avem timp să devenim, să evoluăm către omul îndumnezeit, departe de toată această frământare a deșertăciunii ridicate la rang de accesoriu sine qua non. Afirmându-ne dorința de a urca, îi mințim pe alții și ne mințim pe noi înșine, căci urcușul acesta pe treptele nonvalorii se aseamănă cu o ascensiune anemică pe o scară rulantă care coboară, ireversibil, rapid, fără să obosească. La un moment dat, cedăm și ne lăsăm în voia ei, purtați către subsolurile existenței umane, acolo unde voința este doar un ornament abstract.

Privită și trăită astfel, viața devine un spasm necontrolat înaintea dispariției, omul devine purtător și, prin strădania de a se impune, de a-i învinge pe alții, aducător al morții – trupești și sufletești. Acestei constante a existenței noastre, marele poet al neamului românesc – indiferent de granițe ori de interese geo-strategice –, Grigore Vieru îi opune un alt reper imuabil, pe cea care ne-a dat viață, învățându-ne, apoi, să facem primii pași pe calea iubirii curate:

Nu am, moarte, cu tine nimic [...],

Dar ce-ai face tu și cum ai trăi

De-ai avea mamă și-ar muri [...],

 

Nu frică, nu teamă,

Milă de tine mi-i,

Că n-ai avut și tu o mamă [subl.n.] [1].

Căci și oamenii răi, cruzi, nemiloși, sunt numiți, de înțelepciunea populară, „fără mamă“.

De altfel, literatura, în special poezia, ne prezintă un adevăr dur: la fel cum toate lucrurile din viață încep să fie apreciate abia atunci când nu (mai) sunt în posesia noastră, și imaginea mamei devine cu adevărat izvorâtoare de iubire (și regret) abia atunci când se îngemănează cu lacrimile amintirilor despre această ființă dragă, plecată pe cărările veșniciei. Marele poet Mihai Eminescu, unind, sub forța versurilor sale mereu actuale întreaga simțire românească, scria, cu tristețe:

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi,

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu [2].

O imagine tristă, dureroasă, ne transmite și George Coșbuc, a mamei care își așteaptă zadarnic fiul, simțindu-și sfârșitul aproape:

În vaduri ape repezi curg

Și vuiet dau în cale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc

Cărări ce duc la moară –

Acolo, mamă, te zăresc

Pe tine-ntr-o căscioară[3].

Poetul Nichifor Crainic evocă o amintire ca un vis, izvor de gânduri duioase și de cugetare adâncă:

Lângă lacul larg-înfiorat și pal,

Te-am văzut în toamnă rămânând pe mal,

Profilată trist pe cerul sângeriu,

Printre foi căzute prea de timpuriu,

Cu năframa-n care căutai să-ngropi

Sfâșiatul suflet risipit în stropi,

Mamă de departe.

Și de-atunci mereu

Lacrimile tale cad în gândul meu:

Frunze veștejite peste lacul pal

Turburându-i veșnic sfărâmatul val [4].

Arătând că fiecare viețuitoare o iubește pe făptura care i-a dat viață, Nichita Stănescu,  în cuvinte simple, ca de copil – căci toți, înaintea chipului mamei, rămânem, indiferent de vârsta noastră, copii – mărturisește:

Orice mamă e anume

cea mai scumpă de pe lume! [5].

Exilatul poet Mihail Steriade răsfrânge o parte din căutarea înfrigurată, neliniștită, care l-a urmărit întreaga viață, asupra imaginii făpturii dragi a copilăriei, spunând:

Îmi vin în minte cântecele simple

Cântate pe cerdac pe când eram copil.

Pe cer mai erau stele, în inimă o rugă,                                                               

Și mai presus de toate aproape îmi erai,

O, Mamă! [6].

Poate cel mai frumos poem închinat mamei îl realizează Vasile Militaru, poetul creștin deposedat de bunuri, de libertate și chiar de operă în timpul crâncenei perioade comuniste:

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,

Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi domn, cu multă carte.

A bătut sfios la ușă, grabnic i-am ieșit în prag;

Ni s-a umezit privirea de iubire și de drag;

Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,

Și-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă [...].

«Poate mor, că sunt bătrână și-a prins dorul să mă-ndrume,

Să mai văd odată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume...

Caierul mi-i pe sfârșite; mâine, poate-și curmă firul,

Și-ntre patru blăni de scânduri, să mă cheme cimitirul [...]

Când și când, în miez de vară sau de Paști, să vadă satul

Cum îmi vine, ca-n toți anii, la căsuța mea, băiatul...

Și-având tihnă și odihnă, la venire, sau plecare,

S-aprinzi și la groapa maichii câte-un pai de lumânare!...»

A tăcut apoi bătrâna, și-a plâns mult, cu lacrimi grele,

Ce, curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele... [7].

Nicolae Labiș, poetul din Mălini, așezând făptura cea mai dragă a vieții noastre pe același piedestal cu străluciri nostalgice, își arată nestinsul dor:

Ascultam la geamuri și palma dumitale

Îmi mângâia obrajii îmbujorați și moi.

Azi e la fel, și vinul așteaptă-n adormire;

M-aștepți cu vinul roșu, voioasă să mi-l dai,

Dar sunt acum departe, privind în amintire

O mamă grijulie și-un băiețel bălai [8].

Cezar Bolliac, poet și gazetar, unul dintre fruntașii Revoluției din 1848, descrie jertfa unei femei care își crește, singură, sub spectrul sărăciei, fiul. Cu îngăduința cititorului, voi reda un citat mai lung, deoarece cuprinde, în mare parte, elemente de o tristețe sfâșietoare, comune vieții noastre, a tuturor:

Amorul mamei însă hrănește și-ncălzește,

Și biata măiculiță, cu doru-i, izbutește

Din viață-i să-mi dea viață.

Lucrând, și zi, și noapte, și vara pe greu soare,

Și fără foc pe iarnă când firea toată moare,

 

Când toată firea-ngheață,

Ea n-avea altă grijă decât să mă ferească

De tot ce doare-n viață, să poată să mă crească,

Să poată a-mi zâmbi.

Creșteam și-mi mergea bine sub dulcea-i îngrijire,

Râdea când ziceam: mamă! la-ntâia mea vorbire,

Văzându-m-a păși [...].

 

Apoi mai trecu timpul și mă făcui mai mare.

O! câtă bucurie și cât lucram de tare

Ca să produc ceva!

Gândeam adesea-n sine-mi : «Eu sunt voinic acuma

Și, o, ce fericire! oi să-mi hrănesc eu muma!…

Ea nu va mai lucra!»

 

Dar viața-i se scursese în vreme prea puțină…

Acel care privește din cer p-ăl de suspină

Chemă pe a mea maică.

Zâmbind, p-a mele brațe s-opri a ei suflare,

Și, dându-mi, prin cătare-i, o binecuvântare,

Se duse l-al meu taică.

 

Când am băgat-o-n groapa de brațul meu săpată

Ș-am dat pe ea pământul… oh, Maică Preacurată!

Tu știi cât am jelit!…

Acum, în lume singur, trăiam fără simțire,

Nutrindu-mă cu lacrimi, cu trista suvenire

A maicei ce-am iubit [9].

Octavian Goga, ca fiu de preot, o descrie pe mama sa într-un decor monastic, rugându-se. Cu adevărat, imaginea femeii ce se îndreaptă spre sfințenie:

Răsună toaca de utrină

În pacea unei nopți târzii

Și, rând pe rând, câte-un opaiț

S-aprinde-n mutele chilii...

 

De glasul ei tresai pe perna,

Măicuță, tu, cu chip frumos,

Și-alergi în grabă la altarul

Mântuitorului Hristos...[10].

Aceeași sfințenie o evocă poetul care a început această succesiune de citate, Grigore Vieru, arătând chipul drag al făpturii ce l-a apropiat, prin propriul exemplu, de Părintele ceresc:

Mama mea viața întreagă

Stând la masă, ea și eu,

Se așează între mine

Și Preabunul Dumnezeu.

 

Oh, și crede-așa într-Însul,

Că, în ochii ei cei uzi,

Chipul Lui de pe icoană

Se arată și-l auzi[11].

Pentru ca demersul acesta dedicat mamei să nu devină cumva lung, anevoios de citit ori chiar plictisitor, voi încheia – abrupt și prea curând – citatele din poezia românească, chiar dacă o atât de scurtă incursiune printre versurile închinate mamei poate părea nedreaptă față de mulți alți poeți.

Când am să învăț să vorbesc despre tine, mamă, fără să plâng?

De asemenea, prozatorii români au evocat, cu mult drag, chipul binecuvântat al mamei. Iar primul citat ales îi aparține, paradoxal, unui mare pictor al Neamului nostru, lui Nicolae Grigorescu, citat de Alexandru Vlahuță:

Cu acul ne-a crescut biata mama. Și o dată n-am auzit-o plângându-se sau blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit sărăcuța de ea și a-nvățat singură să citească și să scrie ca să ne poată-nvăța și pe noi puțină carte. Că ce școli erau pe vremea aia? De dimineață până în noapte muncea și ne îngrijea s-avem de toate[12].

Într-un demers admirabil al lui Gheorghe Pârlea, găsim detalii despre copilăria lui Mihail Sadoveanu și, mai ales, despre ceea ce a însemnat mama lui pentru scriitorul de mai târziu:

Copilul «dolofan, cu ochi de gânsac» a deschis ochii inocenței «în casa mamei», pe chipul ființei care i-a dat viață, Profira Ursachi, țăranca de pe malul Moldovei, de la Verșeni, despre care Sadoveanu avea să spună: «Era între mine și mama o legătură strânsă de iubire». Ca urmare a legăturii de mare adâncime cu cea care i-a vegheat îndeaproape copilăria, Sadoveanu îi mulțumește cu ardoare lui Dumnezeu: «Mulțumesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie» [...]. După moartea mamei, când Mihai avea doar paisprezece ani, în durerea deznădăjduită ce l-a cuprins, s-a întors la ai săi, cei din care descindea mama, sub impulsul unei chemări interioare irezistibile [...].  Acum, la Verșeni, se simțea dator să-i răscumpere mamei «viața ei distrusă și pustiită prin dezrădăcinare». Justifica mai târziu această datorie de răscumpărător, punându-și sie însuși întrebarea: «Nu-mi dăduse ea oare privirea, auzul și zâmbetul păstorilor din veac?» [13].

În Amintirile din copilărie care ne-au încântat tuturor cea mai frumoasă perioadă a vieții, Ion Creangă reușește un extraordinar portret, comun, parcă, oricărei mame:

Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: «Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea» și vremea se îndrepta după râsul meu... Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea cu adevărat că știa a face multe și mari minunății [...].

Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății, pe cât mi-aduc aminte: și-mi aduc bine aminte, căci brațele ei m-au legănat când [...] mă alintam la sânu-i, gângurind și uitându-mă în ochi-i cu drag! Și sânge din sângele ei și carne din carnea ei am împrumutat, și a vorbi de la dânsa am învățat. Iar înțelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău[14].

Trebuie să amintim imaginea mamei din proza preotului Ion Agârbiceanu – cel despre care aflăm că talentul, ca dar poetic, inițial, „l-a moștenit de timpuriu, el spune că de la mama sa, excelentă povestitoare”[15]. Fefeleaga, cu sufletul distrus după moartea copiilor, Măriuța, cea căreia faptul că trebuia să se bazeze pe hărnicia și bunătatea fiului ei, Nicu, îi sfâșia inima, Lelea Anuța, care era nevoită să apeleze la sprijinul copilului mai mare, al lui Ioniță, pentru a reuși să își îngrijească pruncul nou-născut etc. De altfel, chipul mamei, ca factor moralizator și călăuzitor pe o cale a cinstei și adevărului apare, de multe ori, mai ales în nuvelele autorului.

Ileana Vulpescu, prin personajul Sînziana, exprimă gânduri de o mare profunzime, precedate de întrebarea tristă: „Când am să învăț să vorbesc despre tine, Mamă, fără să plâng? [subl.n.]”. Astfel, scriitoarea constată:

Pentru un părinte, nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui [...]. Eu n-aș vrea de la fetele mele decât să mă iubească așa cum am iubit-o eu pe Mama. Acum, când am copii, îmi dau seama cât am iubit-o [...]. Ce copil n-ar fi iubit o asemenea mamă? Un om de o cinste ireproșabilă, de o tenacitate și de o răbdare cum eu, cel puțin, n-am mai văzut: dreaptă, înțeleaptă, blândă, și frumoasă, și învățată. O țărancă învățată, învățată cum numai țăranul, cu mintea lui proaspătă și avidă, poate-ajunge[16].

Ioan Slavici vorbește, de asemenea, în termeni extrem de frumoși despre mama sa, „femeia vioaie și aspră”, care, pe lângă propriii copii, a crescut alți șase, orfani ai unor rude:

Maică-mea, fie iertată, zicea că nu e bine să stingi lumina când e supărare în casă, că trebuie să ștergi mai înainte supărarea și numai apoi lumina. Și orișice s-ar fi întâmplat, în casa părinților mei, seara trebuia să fie pace, să ne cerem și să ne dăm unii altora iertare [...]. Priveam totdeauna în ochii ei când voiam să fac ceva; eram stăpânit cu desăvârșire de sentimentul că acolo unde e și mama nu mi se poate întâmpla niciun rău, fiindcă ea știe ce nu e bine pentru mine. Sentimentul acesta s-a făcut în mine, încetul cu încetul, atât de puternic, nu numai în copilăria mea, nu numai în tinerețile mele, nu numai când mama trăia, ci până chiar și astăzi, și nu numai în momentele mari și mai rare ale vieții mele, ci totdeauna[17].

Lucian Blaga, amintindu-și de ființa blândă, însă puternică și înțeleaptă, ce i-a dat viață, descrie un incendiu care a afectat Lancrămul natal, remarcând impresia pe care avea să o păstreze, peste ani:

Mama, pe stogul de paie, sta la pândă cu o vadră de apă în mână, ca să nu ia foc paiele. Mama veghea, se întorcea în dreapta și-n stânga și se repezea să stingă funinginea și scrumul arzător, ce cădea din înalt. Era ca o luptă pe care Mama o ducea acolo sus, cu norul negru care – scormonit de vânt – se aprindea uneori în rotocoale, chiar deasupra noastră. Din sat ajungeau până la noi, ca un murmur, ca un clocot, iar din fierberea de pretutindeni – țipete stinse. Câteodată țâșneau în depărtare flăcări cât plopii. Vedeam pe Mama, puternică, deasupra, înfruntând elementele și o nespusă încredere mă cuprinse [...]. În mijlocul primejdiei, s-a ridicat în mine, în acea zi, credința că Mama va învinge totdeauna și-n toate împrejurările elementele vrăjmașe nouă și așezărilor noastre[18].

Ca o încheiere – iarăși, prematură – a acestei secțiuni dedicată exemplelor din proza românească, mă folosesc de cuvintele scriitorului Ionel Teodoreanu care aprecia, cu o firească duioșie:

Sunt romane care ar trebui să înceapă, ca și poveștile, cu un «A fost odată...». Căci o mamă aplecată asupra copilului ei e ca și un început de poveste, când o revezi, după ce a murit, și când tu însuți nu mai ești copil[19].

Fântână de viață, izvor de sfințenie: mama

O mamă, prin virtutea de a naște, de a crește și de a educa un prunc, este făptura cea mai apropiată de sfințenie. Pașii ei spre îndumnezeirea proprie dar, mai ales, a copilului, sunt cei care îi pot consfinți legătura specială cu divinul, transfigurarea bucuriei firești, materne, întru eternă fericire a vederii feței lui Dumnezeu:

Orice copil care se naște în lumea aceasta este, într-un fel, și rodul chinurilor mamei care l-a născut [...]. Și se veselesc, de fapt, mamele, după ce încetează chinurile, după ce a venit om pe lume. Deci, în acest sens privite lucrurile, mamele sunt trăitoare ale bucuriei [...]. Este o bucurie firească pe care o primește omul, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Și apoi, se leagă în continuare și alte bucurii [...]. De ce? Pentru că și-a făcut o datorie, datoria de a aduce copii pe lume, femeia fiind fântână de viață. Și a mai pomenit Domnul Hristos o bucurie care este mai presus de fire, o bucurie din credință [...], o bucurie veșnică, bucuria din întâlnirea cu Dumnezeu[20]. 

Dacă ar fi un efort în nume propriu, solitar-egoist, îndreptarea femeii spre sfințenie, având ca rezultat complementar lăsarea pruncului în afara comuniunii binecuvântate cu divinul, ar constitui un nonsens și o nedreptate flagrantă. Iar rezultatul, potrivit oricărei logici a existenței întru Dumnezeu, ar fi total opus celui sperat. Căci drumul spre sfințenie al mamei trece prin sufletul pruncului, acolo unde este datoare să planteze și să îngrijească atentă, cu dragoste, conștientă de uriașa importanță a misiunii ei, floarea minunat-înmiresmată a îndumnezeirii, plantă care va crește și se va dezvolta către desăvârșire, cuprinzând în corola ei cununa sfințeniei menită, astfel, celor doi – mamă și copil –, uniți de legea firii și de parcursul, măcar până la un punct, în comuniune interumană, spre comuniunea cu divinul.

Reluarea, în perioada contemporană, a discursurilor ateiste (a se citi „antiteiste”), alăturate precarei educații religioase specifice perioadei comunismului, a dus la o situație îngrozitoare: multe mame declară că nu vor să își învețe pruncii să fie creștini. Și realitatea este că, o mare parte dintre ele, chiar dacă ar dori, nu ar avea cum să îi învețe, deoarece au crescut într-un mediu îndepărtat, ostil credinței. Astfel, perpetuată cu nepăsare, această conjunctură a devenit un simbol nefericit al normalității, de care ne delimităm, uneori, doar atunci când rutina zilnică ne este umbrită de vreun necaz. A afirma că acesta este un apanaj al firescului întinează, însă, memoria atâtor mame sfinte care, dincolo de suferință ori de plăsmuirile momentului, le-au deschis copiilor, larg, porțile dumnezeiești ale iubirii – nu iubirea-virtute, practicată în mod excepțional, ci iubirea-mod de viață.

În acest context, trebuie menționată, în primul rând, Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului după Trup și, prin trăire, credință, dreptate, Maica noastră, a tuturor creștinilor. Ea „a fost trăitoare de bucurie și [...] o știm [...] ca fiind cea care s-a bucurat de Fiul Său, chiar dacă au fost și prilejuri de întristare, anume la Răstignirea Mântuitorului”[21]. A rămas în sufletele credincioșilor ca ocrotitoare și îndelung-stăruitoare înaintea lui Dumnezeu pentru noi, după cum arată, într-o emoționantă rugăciune, și poetul Mihai Eminescu:

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor!

Din valul ce ne bântuie

Înalță-ne, ne mântuie!

Privirea adorată

Asupră-ne coboară,

O, Maică Preacurată

Și pururea Fecioară,

Marie![22].

De asemenea, Octavian Goga ne înfățișează deosebita rugă a unei femei îndurerate către Maica Domnului – apărătoarea mamelor și a rodului pântecelui lor:

Să-mi plec genunchii iară,

Să-ți spun iar ce mă doare,

Preasfântă Născătoare

Și pururea Fecioară!

Cu ochiul tău din ceruri,

Atoatevăzătorul,

Tu mi-ai văzut feciorul,

Și mi-ai văzut necazul...

În doftori n-am credință...

Să-l pui iar în picioare,

Să-i rumenești obrazul,

La tine-i cu putință,

Preasfântă Născătoare.

Azi rogu-mă iar ție,

Cum rogu-mă de-a pururi

La Sfânta Liturghie[23].

Chipul Maicii Domnului, zugrăvit în icoane (unele de o deosebită valoare artistică), ne veghează viața tuturor. Ochii ei blânzi și înțelegători sunt, cu adevărat, ochii unei maici iubitoare, motiv pentru care Preacuratei Fecioare Maria i se înalță rugăciuni zilnice, așa cum sunt cele din Acatistele și Paraclisul Maicii Domnului, sau așa cum este cea din rânduiala ce ar trebui citită, în fiecare seară, de toți credincioșii:

Preacurată Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, nădejdea tuturor creștinilor, pentru că altă îndrăzneală și nădejde nu am, fără numai pe tine, cea cu totul nevinovată, Stăpâna mea și Doamnă, de Dumnezeu Născătoare, Maica lui Hristos, Dumnezeul meu, pentru aceea mă rog: Miluiește-mă și mă izbăvește de toate răutățile mele, și roagă pe Milostivul tău Fiu și Dumnezeul meu ca să miluiască ticălosul meu suflet, să mă izbăvească de veșnicele chinuri și să mă învrednicească Împărăției Sale[24].

În lumina binefăcătoare, pilduitoare, a rugăciunilor Maicii Domnului, au zămislit minunate roade ale credinței o seamă de femei sfinte.

Tot o mamă a avut și Sfântul Ioan Gură de Aur, una însă care, mai mult decât orice, L-a iubit pe Dumnezeu și și-a crescut fiul în credința ortodoxă. După moartea soțului, ea și-a închinat viața educării și creșterii în Biserică a fiului ei. Libanius, cel mai vestit retor al vremii, care era și păgân, cunoscând-o pe Sfânta Antuza, a spus: «Ce femei (mame) admirabile au creștinii!»[25].

Iar cazul dumnezeiescului ierarh al Constantinopolului nu este singular. Dimpotrivă, avem exemplul mamei Sfântului Teodor Studitul, „Teoctista, pe care Teodor, în scrierile sale, o numește «mamă dublă», pentru că i-a dat, pe lângă viață trupească, și viață duhovnicească”[26], ca și al multor alte femei care au adus cununa sfințeniei pe fruntea fiilor. Privită astfel, educația oferită copiilor – acea floare a îndumnezeirii, cum o descriam mai sus – își primește seva de la Însuși Părintele ceresc. Iar făptura binecuvântată pe care o numim mamă devine, nu doar în mod virtual, fântână de viață și izvor de sfințenie.

Putem să afirmăm că la temelia creșterii și a pregătirii pentru viață a fiecărui mare creștin a stat și devotamentul unei mame bune; că fiecare sfânt creștin și om însemnat a fost făptura sufletească, opera pedagogică a unor asemenea mame. Femei cum ar fi cele două Macrine, bunica și sora Sfântului Vasile cel Mare, Emmilia, mama lui, Nonna, mama Sfântului Grigorie Teologul, Monica, mama Fericitului Augustin, realizează și caracterizează chipuri desăvârșite de educatoare creștine. Bunele mame creștine au fost, de regulă, bune educatoare [...].

Pedagogia lor era legea morală a creștinismului, izvorul acesteia era voia lui Dumnezeu, principiu educativ indiscutabil, neschimbabil, veșnic și fericit, ca Dumnezeu Însuși. Puterea și autoritatea lor erau cea a exemplului personal, a faptei. Sfinții creștini sunt, de regulă, copiii și ucenicii unor mame sfinte, femei pioase și virtuoase, modele de înțelepciune, de castitate, de caritate, de bunătate creștină[27].

Și, dacă mai sus vorbeam despre bucuria mamei de a naște și a-și educa pruncii pe calea virtuții, trebuie să menționăm că astfel de fapte pot fi, în egală măsură, adesea, chiar și rodul suferinței sfințitoare. Sfântul Teofan Zăvorâtul le adresează femeilor un sfat deosebit, mereu actual:

Suferiți pentru copii. De asta este mama mamă, ca să sufere pentru copii. La suferință să adăugați, însă, rugăciunea, și Domnul va face bună rânduială în viața lor. Amintiți-vă de mama Fericitului Augustin. A plâns și iar a plâns, s-a rugat și iar s-a rugat, și a dobândit prin plâns și rugăciune ce și-a dorit: Augustin și-a venit în fire și a devenit ceea ce se cădea să fie[28].

Desigur, există femei care consideră nașterea și creșterea de prunci o corvoadă. Această părere – preconcepută, arbitrară și răuvoitor insuflată mai cu seamă tinerelor, ducând la acea abominabilă crimă împotriva umanității numită, cu nefirească nepăsare, avort – poate apărea mai cu seamă înaintea venirii pe lume a copilului, asociată prejudecăților, în timpul sarcinii, asociată dezechilibrelor emoționale sau chiar mult după aceea, ca urmare a problemelor de acomodare ori afective. Unei astfel de persoane, Sfântul Teofan Zăvorâtul îi trimite un emoționant mesaj:

S-o întărească Domnul. Să nu privească îngrijirea [copilului] ca pe o sarcină pusă în cârca ei de oameni și împlinită pentru oameni, ci ca pe o lucrare încredințată de Domnul Însuși și bineplăcută Lui. Să caute spre Dumnezeu și să Îi spună în conștiința sa: «Pentru Tine, Doamne, fac asta. Ajută-mi și primește cu bunăvoință această osteneală»[29].

Și pilde pentru acest tip de comportament creștin, dedicat lui Dumnezeu, ne oferă părintele Ilie Cleopa, atât din viața Sfinților Împărați Constantin și Elena, cât și din faptele strămoșilor noștri:

Să nu uităm, însă, ce mare rol a avut Sfânta Elena, la creșterea, formarea și sfătuirea fiului ei, Constantin. După Hristos și Biserică, mama este aceea care dă educație creștină fiilor ei. Sfânta Elena a dat viață, educație și îndemnuri bune fiului ei. Datorită mamei sale a ajuns el cel dintâi împărat creștin, Sfânt și «întocmai cu Apostolii», tare în credință, apărător al Bisericii, viteaz în războaie, eliberator al creștinilor persecutați pentru Hristos și ctitor al primului imperiu creștin și a nenumărate biserici.

Ce sunt evlavioasele domnițe românce, ca Despina lui Neagoe, Teofana, mama lui Mihai Viteazul, Elena lui Matei Basarab sau Ana lui Alexandru cel Bun, Maria lui Ștefan cel Mare, Elena lui Petru Rareș și Ruxandra lui Alexandru Lăpușneanu și atâtea altele, dacă nu urmașele Sfintei împărătese Elena [...]? Femeile să urmeze exemplul Sfintei Elena, devenind mame credincioase, bune educatoare ale copiilor, fiice evlavioase ale Bisericii[30].

***

Eu nu cred că ar trebui să existe, cu adevărat, o zi dedicată mamei. Sau, altfel spus, nu doar preț de o zi, ci în fiecare ceas al vieții noastre se cuvine să privim, cu dragoste și recunoștință, fie și doar în adâncul sufletului – acolo unde supraviețuiesc toate chipurile iubite – spre ființa scumpă care ne-a dat viață, ne-a îngrijit și educat. Doar strădaniilor sale jertfelnice îi datorăm tot ceea ce am realizat în viață. Mi-aș dori ca rândurile acestea să ne amintească tuturor cât de importantă este mama, convingându-ne să îi închinăm nu o zi, ci o întreagă existență, respectându-i făptura dragă sau memoria, după caz, urmându-i învățăturile și exemplul bun. Lepădându-ne de stigmatul pe care contemporaneitatea se străduiește să ni-l aplice pe trup și în suflet, deopotrivă.