Este situată la 20 km sud-vest de Slatina, la sud de Piatra Olt, în zona șoselei Slatina-Caracal, și la 6 km de halta Pârșcoveni, de pe linia ferată Piatra Olt-Caracal.
Începuturile vieții monahale de la Brâncoveni se pierd în veacurile îndepărtate ale istoriei, mănăstirea fiind refăcută în 1494 de către boierii Craiovești. Cel mai vechi document de atestare păstrat este un act de danie din 1583, hrisovul din 1508 de care face amintire marele savant Nicolae Iorga nemaifiind găsit.
În 1570 jupânița Calea, străbunica domnitorului Matei Basarab, construiește pe locul actualului paraclis o bisericuță de lemn. În urma vindecării cu apa izvorului din incinta mănăstirii, în semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu, Matei Basarab împreună cu nepotul său Preda Brâncoveanu − bunicul Sfântului Constantin Brâncoveanu − refac mănăstirea între anii 1634-1640, construind chiliile, turnul clopotniță, casele și beciurile domnești, pictează ctitoria strămoșilor săi și ridică ziduri de apărare, dând așezământului un aspect de fortăreață.
Biserica mică, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil“, a fost ridicată în anul 1700 și a devenit ulterior bolniță a mănăstirii. Aici s-au săvârșit slujbele religioase pentru monahii bolnavi și răniții de război adăpostiți în vremuri grele pentru țară. Pictura acesteia, o frescă în stil bizantin de o valoare inestimabilă, aflată în prezent în plin proces de restaurare, a fost realizată de meșterii Școlii de la Hurezi, conduși de artistul grec Constantinos.
De Brâncoveni, însă, s-a legat într-un mod cu totul special și domnitorul Constantin Brâncoveanu, care și-a petrecut vremea copilăriei și a adolescenței aici, în atmosfera specifică de rugăciune și viață duhovnicească. În 1674, murind, la Constantinopol Barbu, fratele său, a fost înmormântat aici. În 1688, doamna Stanca Brâncoveanu, mama domnitorului, reînhumează în pronaosul bisericii osemintele soțului său Papa (ucis la București în anul 1655) și ale lui Preda Brâncoveanu. După 44 de ani de văduvie curată, doamna Stanca adoarme întru Domnul la 66 de ani, aflându-și și ea odihna lângă Papa și Preda Brâncoveanu, sub o frumoasă lespede de piatră cu stema familiei Cantacuzinilor − vulturul bicefal.
În amintirea celor dragi ai săi care odihnesc aici, Sfântul Constantin Brâncoveanu hotărește restaurarea mănăstirii. Fiii săi mai mari, Constantin și Ștefan, au pus piatra de temelie a bisericii mari, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Construcția acesteia a durat numai două luni, la 15 august 1699 fiind târnosită, deși pictarea ei s-a încheiat abia în anul 1704.
După moartea mucenicească a domnitorului și a fiilor săi, mănăstirea a fost supusă la grele încercări, fiind în mai multe rânduri ocupată de trupe străine și prădată în timpul războaielor austro-turce și ruso-turce. În anii 1721-1727 a fost tranformată în cazarmă austriacă, doamna Marica Brâncoveanu intervenind pe lângă împăratul habsburgic pentru eliberarea ei.
Avariată grav în urma cutremurului din 1837, biserica mare a fost parțial reclădită în anul 1842, sub stăreția lui Teodosie din Trapezunt. După secularizarea averilor mănăstirești din 1864 obștea se diminuează, în 1872 rămânând doar 4 viețuitori. În 1876 a trecut la Domnul ultimul stareț al mănăstirii, preotul Radu Șapcă din Celei, membru al Guvernului provizoriu de la Izlaz din 1848. Inițial, acesta a fost înmormântat în partea de nord a bisericii, dar mai târziu osemintele i-au fost mutate în pridvor, unde i s-a ridicat și o cruce mare de piatră. Către sfârșitul secolului al XIX-lea însă, viața de obște în această mănăstire s-a stins, pentru a fi reluată abia în anul 1952, din păcate nu pentru mulți ani. Tot atunci a fost adusă și icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, îmbrăcată ulterior în argint.
Fericitul întru adormire Patriarh Iustinian s-a interesat îndeaproape de restaurarea mănăstirii, acordându-i un bogat sprijin material. Nemilosul decret 410 din 1959, însă, a avut repercusiuni și asupra vieții călugărești de aici, maicile fiind silite să părăsească mănăstirea, care apoi s-a transformat în azil. Tot atunci izvorul tămăduitor a fost mutat din fața bisericii în afara incintei, așa cum se vede până astăzi.
În anul 1975, Direcția Monumentelor Istorice a început lucrările de refacere a caselor domnești. Sfântul lăcaș s-a redeschis însă abia în anul 1985, ca mănăstire de maici, cu sprijinul Preasfințitului Episcop Gherasim al Râmnicului, al Preasfințitului Episcop Calinic al Argeșului și al doamnei Elena Bărbulescu − sora președintelui Nicolae Ceaușescu. Tot atunci, s-au executat ample lucrări de restaurare a chiliilor, a turnului clopotniță, a caselor domnești și a bisericii mari. Sub îndrumarea d-lui prof. Traian Zorzoliu, în fostele case domnești s-a amenajat muzeul mănăstirii, iar în lapidariumul aflat în fostele beciuri domnești au fost aduse diverse piese provenite de la unele biserici și mănăstiri demolate în București de către regimul comunist.
Biserica mare a mănăstirii, construită în stil brâncovenesc, este în formă de cruce, cu pridvorul deschis, susținut de opt coloane din piatră. Are o turlă pe naos (cea care a fost pe pronaos s-a dărâmat la cutremurul din 1837). Ușile masive, din lemn de stejar sculptat, cu o compoziție minuțios compartimentată și un modelaj bogat și de mare rafinament, au fost sculptate de meșterul italian Giorgio Pesena Levin. Ancadramentele de la uși și ferestre alcătuiesc o adevărată dantelărie în piatră, închipuind frunze, flori și ghirlande armonios echilibrate. Pisania are un registru ornamental sublim, cu motive vegetale. Pereții exteriori, văruiți în alb, sunt încinși cu un brâu median, iar în partea superioară, aproape de streașină, sunt înconjurați de trei rânduri de cărămizi așezate pe muchie (dinți de ferăstrău), încastrate în zid.
