Nu departe de poalele Muntelui Horăiciorul din lungul șir al Carpaților Orientali, într-una dintre poienile codrilor de brazi de o frumusețe unică, se înalță Mănăstirea Horaița, una dintre multele perle ale Moldovei. Aceasta se află în apropierea mănăstirilor Almaș, Bisericani, Bistrița și Pângărați, iar peste câteva coline, spre nord, se află mănăstirile Văratec, Agapia, Secu, Neamț, Sihăstria și schitul Sihla. În împrejurimi, poienile pădurilor poartă numele unor sihaștri care și-au îndreptat rugăciunile fierbinți către Dumnezeu: „Poiana lui Calinic”, „Poiana lui Iov”, „Poiana lui Silvestru”.

În perioada interbelică, preotul Constantin Matasă, un pasionat cercetător al trecutului acestor meleaguri mai vedea prin împrejurimi ruinele chiliilor ce au aparținut sihaștrilor de odinioară.

Spre deosebire de multe alte mănăstiri moldovenești, Horaița și-a găsit un spațiu prielnic, mai sigur, ferit de năvălitori, printre pâraiele repezi, poieni și păduri, ca surse sigure de existență.

Îndrumătoare a vieții de obște și a celei idioritmice a călugărilor

După unele mărturii orale, Mănăstirea Horaița a fost înființată acum mai bine de cinci veacuri, fiind străjuită atunci, ca și acum, de siluetele încremenite ale brazilor, în pașnica măreție a codrilor. Ea va rezuma, de-a lungul istoriei, viața unei comunități monastice, parte a întregului tablou nemțean. Mănăstirea Horaița, nici Nechitul, Sihăstria, Almașul sau Pocrovul, n-a fost ctitoria unui domn puternic; ea nu s-a ridicat din inițiativa unei bresle sau din ambiția unei familii. Ea a fost o ctitorie călugărească, în sensul autentic al cuvântului, destinată unei obști monahale iubitoare de retragere.

N-a fost, precum Bistrița și Neamț, moștenitoare sau stăpânitoare de domenii. Misiunea sa dintru început a fost aceea de a îndruma viața idioritmică sau de obște a călugărilor săi, ocrotind și îndrumând și traiul sihaștrilor răzlețiți prin poienile și adâncurile pădurilor înconjurătoare.

Edificiile Mănăstirii Horaița

Astăzi, biserica din piatră a Mănăstirii Horaița, de la înălțimea celor opt turle ale sale, domină prin monumentalitate întreaga incintă mănăstirească. Ea a fost sfințită în anul 1867 de Mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, după aproape două decenii, cât a durat construcția ei. Atunci a primit hramul „Botezul Domnului”, înlocuind vechiul hram, „Pogorârea Sfântului Duh”. Ea a fost construită de starețul Ermoghen Buhuș pe locul unei biserici mai vechi, din lemn, cu trei turle, ctitoria originală a arhimandritului Irinarh Roset, ridicată între anii 1822-1824. Paraclisul nou construit în partea superioară a clopotniței, deasupra porții de intrare în incintă, poartă acest hram, al Pogorârii Duhului Sfânt.

În partea nordică a bisericii Mănăstirii Horaița se află un alt paraclis, mai mare, folosit pe timpul iernii, închinat Sfântului Ierarh Nicolae. Acesta a fost construit din lemn, între anii 1850-1852, pe locul altuia, ce data de la 1723. Majoritatea clădirilor din jurul mănăstirii au fost ridicate în perioada interbelică sau după 1960, pe locul celor vechi.

La Horaița, spațiul incintei are configurația unui trapez, neavând niciodată ziduri înconjurătoare, din cauza posibilităților financiare modeste ale mănăstirii, dar și din cauza terenului abrupt, pe alocuri. Stăreția, chiliile, trapeza și paraclisul sunt lângă biserică. Spațiile libere dintre clădiri sunt ocupate de un ingenios pasaj acoperit, din lemn, folosit în special iarna.