Chilia și peștera Sfântului Ioan era agăţată ca un cuib de rândunică deasupra văii pârâului Horat, la o înălţime de aproximativ 30 m deasupra pârâului, iar de pe o potecă mică numai cu scara se poate urca sus, la aproximativ 10 m înălţime. După ce cuviosul Ioan urca, trăgea scara după dânsul și numai când venea la dânsul ucenicul său, părintele Ioanichie sau fratele Dumitru, atunci cobora scara sau când mai venea să-l viziteze câte un călugăr sau pelerin român pentru binecuvântare și cuvinte de învăţătură. Femei și bărbaţi necredincioși sau care nu erau ortodocși nu primea niciodată în peștera sa, fiind foarte zelos pentru dreapta credinţă și pentru o viaţă creștinească după Evanghelie. Pe cei care veneau la peștera sa îi învăţa frica de Dumnezeu, îi îndemna la pocăinţă și le citea din scrierile Sfinţilor Părinţi, amintindu-le tuturor de ceasul morţii, de dragostea Domnului nostru Iisus Hristos răstignit pe Cruce, acolo, sus pe Golgota pentru noi, și de Ziua Judecăţii de Apoi. Îi învăţa să păstreze cu sfinţenie mare dreapta credinţă, chiar cu preţul vieţii.

Să se silească să facă fapte bune și mai mult la rugăciune, la citirea Sfintei Scripturi și a Sfinţilor Părinţi, să fugă de păcatele trupești, de îmbuibare și de lăcomie ca de moarte. Să facă milostenie cu aproapele și mai ales milostenie sufletească, îndemnând pe toţi la biserică, la rugăciune, la pocăinţă și să aibă întotdeauna mintea și inima la Domnul Iisus Hristos răstignit pe Cruce pentru mântuirea lumii. Aceasta era cugetarea lui din fiecare clipă, din fiecare ceas din zi și din noapte. Apoi, zilnic, citea din Psaltire, din Sfânta Scriptură și din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Aceasta era adevărata lui hrană, hrană duhovnicească. În peșteră avea Ceaslovul, Psaltirea, Sfânta Scriptură, câteva cărţi sfinte și teancuri de manuscrise copiate, traduse și compuse de dânsul ziua, sau de multe ori noaptea, la lumânare. Cât a fost în viaţă nu a vrut să tipărească nimic. Dar după moartea sa, a ales ucenicul său, părintele Ioanichie, câteva frumoase cuvinte de învăţătură și traduceri din Sfinţii Părinţi și poezii compuse de el și le-a publicat în două mici volume, la Ierusalim, în anii 1968 și 1970, sub numele de Hrană duhovnicească. Versurile sale sunt pline de umilinţă, smerenie și evlavie care storc lacrimi și din inimile celor împietriţi și necredincioși. Din aceste traduceri și din versurile sale, după mutarea sa la Domnul, citea și părintele Ioanichie cu ochii plini de lacrimi și cu inima sfâșiată, străin și singur, bolnav și gârbov de povara vieţii și a bătrâneţii, mângâindu-se cu gândul că dincolo va fi din nou împreună cu iubitul său părinte Ioan, care îl părăsise în urmă cu 32 de ani și pe care îl ruga neîncetat să mai aducă măcar un român aici, ca după plecarea sa la Domnul să nu se stingă candela care a ţinut-o aprinsă cu multă râvnă și sfinţenie, timp de peste 56 de ani.

Cuviosul Ioan a scris, plângând la rugăciune, tropare, imnuri, cântări de laude, având multă evlavie la Maica Domnului și la toţi sfinţii. Era din fire blând și avea un suflet duios, blând, pașnic și foarte râvnitor era în apărarea Ortodoxiei patristice. De multe ori îl supăra reumatismul, suferea de rinichi, alteori îl supărau problemele stomacale, alteori gândurile nu-i dădeau pace ori beduinii care pășteau oile în apropiere și aruncau pietre în chilia lui, spărgându-i geamul. Pe toate acestea le răbda și nu spunea nimic, pentru a împlini cuvântul Sfintei Evanghelii. Așa s-a nevoit Sfântul Ioan Iacob în peșteră la Schitul Sfintei Ana din pustiul Hozevei, timp de 7 ani.

(„Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine...”. Opere complete. Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 41-42)