Nu am apucat să vă spun că mănăstirea este tinda Raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul fericirii. Dacă vrei să cauţi în lumea aceasta un om fericit, nu ai unde să-l cauţi mai bine şi mai sigur decât între călugări, între călugări care trebuie să fie buni, şi dacă nu sunt buni, seamănă cu dracii şi nu seamănă cu Dumnezeu. Şi cine face rele, cine face păcate, cine are patimi în sufletul lui, acela se depărtează de Dumnezeu şi se depărtează de bucurie. Vrei să te apropii de Dumnezeu, Care este izvor de bucurie? Vrei să te apropii de Dumnezeu, Care te binecuvântează şi-ţi dă bucurie? Trebuie neapărat să fii bun, că unde nu-i bunătate, nu-i nici bucurie. Unde nu-i bunătate, nu-i nici fericire. Cineva care nu-i bun, chiar dacă este în cadrul mănăstirii, are domiciliul la mănăstire, călugăr nu este şi viitor călugăr nu este şi nu este călugăr nici dacă este făcut călugăr. Călugăria se legitimează, se arată, se manifestă în bunătate. Şi de câte ori nu eşti bun, să ştii că nu eşti ce trebuie să fii. Nu eşti nici candidat la călugărie, nu eşti nici călugăr, chiar dacă eşti călugărit, deoarece călugăria este cu bunătate. „Bun să şi fie, şi dacă nu-i bun, nu are treabă să stea acolo!"

(Arhimandritul Teofil Pârâian, Bucuriile credinţei, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004)