Anul acesta, pe 26 mai se împlinesc 25 de ani de la „reînvierea” Mănăstirii Voroneț și 528 de ani de la temeluirea ei. Când spui Voroneț, te gândești imediat nu doar la frumusețile frescelor, ci și la obștea chinoviei: măicuțele, în frunte cu stareța lor, stavrofora Irina Pântescu, trudnic viețuiesc aici de un sfert de veac, ducând o grea și frumoasă misiune: reclădirea mănăstirii, refacerea trăirii monastice, reaprinderea duhului fierbinte de rugăciune și a dorului după Cer. Am ajuns adeseori la Voroneț, nu doar spre a admira pictura exterioară, veritabilă oglindă a transfigurării omului și naturii, ci și pentru a mă hrăni din pacea și tihna acestui tainic loc, sfințit de nevoința călugărilor de odinioară, binecuvântat de vechii vlădici ai Moldovei și vegheat cu toată ființa de binecredincioșii domnitori. Mă aflam la începuturile vieții mele călugărești când, fascinat de frumusețea mănăstirilor bucovinene, am cerut blagoslovenie de la egumenul schitului să merg într-un pelerinaj pe la vreo câteva vetre de sihăstrie, alături de alți părinți din obște. Era îndată după Sfintele Paști, pe la început de Prier. Un soare cald, de primăvară, o lumină moale, aurie, ne-au cuprins, topindu-ne sufletul. Confrații mei se arătau la fel de încântați ca mine. Trecând apa Voronețului, după pitorescul oraș Gura Humorului, apropiindu-ne de „albastra” ctitorie ștefaniană, simțeam că străbăteam meleaguri de legendă. Obștea de maici, abia închegată, trudea din greu pentru a resuscita viața vetustei așezări monastice. Câteva maici cântau la strană. Era orologiu Vecerniei.

În atmosfera de contemplare, a apărut deodată, o călugăriță ninsă de vreme, cu un mers evsevios, dar ferm. „Cântărețele” din strană se aplecau discret, în semn de respect și prețuire. Mi-a rămas în amintire imaginea acelei monahii, coborâte parcă din paginile matericului. Era stareța mănăstirii, maica Irina Pântescu. După terminarea vecerniei, binevoitoare, a ghidat un grup de pelerini veniți de departe. Eu și colegii de drumeție ne-am lipit de fericiții auditori, lăsându-ne purtați de graiul ei dulce și apăsat: ne-a povestit istorii de mult apuse ale Voronețului, dar ne-a vorbit și despre perioada contemporană, dificilă, de refacere a chinoviei.

De atunci, aproape în fiecare an am poposit la Voroneț, dornic să mă reîntâlnesc cu neuitatele bucurii pe care tocmai vi le-am istorisit. La fiecare revenire, observam cum mănăstirea înflorește. Neobosite ca niște albine atașate ființial de stupul lor, maicile s-au rugat, au muncit, au lăcrimat, s-au poticnit și iarăși s-au ridicat, dovedind o forță extraordinară de slujire a Bisericii lui Hristos.

Într-una din peregrinările mele prin partea locului, m-am oprit la mormântul Cuviosului Daniil Sihastru, duhovnicul și sfetnicul de taină al slăvitului voievod Ștefan, care proteguiește așezarea voronețeană. I-am mulțumit sfântului părinte pentru bucuria dăruită și l-am rugat a mă învrednici să slujesc măcar o dată în legendara sa ctitorie. De altfel, și la Vovidenia îl avem pe Cuviosul Daniil pictat în pridvorul bisericii, încă din perioada anilor 1968-1996, când încă nu era canonizat. Dar la Voroneț, te simți acasă la sfânt. El te primește, el te mângâie, el te binecuvintează, alături de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul hramului istoric al așezării călugărești.

Anul acesta am primit din partea obștii monahale de la Voroneț poftirea de a liturghisi la hramul de primăvară al mănăstirii. Am participat cu emoție, deslușind în aceasta răspunsul la tainica mea rugă. Cu prilejul sărbătorii, am cunoscut-o îndeaproape pe maica Irina, cârmuitoare destoinică, împărtășindu-mă şi din bucuria slujirii sale vrednice și jertfelnice, trăite în mod plenar alături de obștea dinamică, vie a mănăstirii.

Sosind ziua proslăvirii Sfântului Gheorghe, mi-am îndreptat pașii iarăși către Voroneț cu toată bucuria și nerăbdarea. Am găsit chinovia gătită de sărbătoare, după cum istoria multiseculară a voievodalei așezări ne-a confirmat-o din cronici şi colb de pisanii, foșnet de strai voievodal şi omofor învechit în mierea harului dumnezeiesc. Vlădici și clerici, voievozi și dregători, monahi și mulțime de popor şi-au unit rugăciunile către Cer din această cetate spirituală veche peste cinci veacuri, au mulțumit Domnului pentru binefaceri, îngemănându-şi nădejdile de mai bine. Noi, cei prezenți acolo, doar împlineam această multiseculară tradiție, întreruptă, ce-i drept, în mai multe rânduri, de cruntele „răstigniri” la care a fost supusă delicata ctitorie ştefaniană.

Hramul parcă se transformase într-un arc peste timp. Din nou aceeași bucurie, aceeași sfântă trăire. Maica stareță Irina, alături de obște, dădea răspunsurile la strană. Vedeam pe chipul ei împlinirea unei strădanii de aproape două decenii, dar și îngemănarea unei tradiții dinamice cu fidelitatea unei continuități creatoare. Viața maicii Irina și slujirea cuvioșiei sale sunt, deopotrivă, continuitate a trecutului, concentrare de noi valori prezente, dar și privire cu nădejde spre viitorime a Mănăstirii Voroneț,  care, acum la împlinirea unui sfert de veac de frumoasă „înviere”, îi dorim să fie necontenit sub paza celor doi proteguitori: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfântul Cuvios Daniil Sihastru.