Fără nici un fel de exagerare, putem spune că opera de popularizare a viețuitorilor îmbunătățiți duhovnicește, din Ortodoxia românească, pe care a realizat-o Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan, în mod deosebit în lucrările sale Patericul românesc (1980), Vetre de sihăstrie românească (1981) și Convorbiri duhovnicești (vol. I-1984; vol. II-1988), își are corespondent în traducerea pe care a realizat-o Părintele Mărturisitor Dumitru Stăniloae colecției de scrieri ascetico-mistice Filocalia. Învățăturile înalte ale Filocaliei își găsesc expresie practică, trăită, în chipurile smerite, îmbunătățite și îndumnezeite ale viețuitorilor din vetrele de sihăstrie românească, descrise de către Părintele Ioanichie. Cu alte cuvinte, ceea ce a făcut Părintele Dumitru Stăniloae pentru teologia academică românească, a făcut Părintele Ioanichie Bălan pentru evlavia ortodoxă, prin scoaterea din negura veacurilor și a uitării a sfinților de pe meleagurile românești.

În ascultare față de mari duhovnici

În 1995, meditând la momentul intrării sale în obștea Mănăstirii Sihăstria, Preacuviosul Părinte Ioanichie considera că aceasta a fost o chemare și o alegere din partea lui Dumnezeu, un dar excepțional. „Venirea mea la mănăstire, mărturisea Părintele, nici eu nu o pot explica. Este o taină a lui Dumnezeu. Există o lucrare a Duhului Sfânt pentru fiecare, căci pe unii îi călăuzește spre căsătorie, pe alții spre viața celibatară, pe alții spre viața monahală. Am intrat în obștea acestei mănăstiri, care avea un stareț foarte duhovnicesc, Părintele Ioil Gheorghiu. M-am legat de părinți, de simplitatea lor, de inima lor curată, a bătrânilor, a tinerilor, de sinceritatea lor, și m-am înrolat și eu împreună cu ei să slujesc Biserica. La strană, la citit, la cântat, la cancelarie, că nu prea avea cine atunci. Și m-am simțit și eu ales de mâna Domnului fără să știu cum exact. Atâta știu că nici până azi n-am regretat că am intrat în viața monahală. Și am simțit aceasta ca un semn că Dumnezeu m-a ocrotit și mi-a îndreptat pașii pe această cărare duhovnicească”.

Mergând la mănăstire, tânărul Ioan a aflat că Părintele Cleopa, împreună cu alți 30 de frați, fuseseră transferați la Mănăstirea Slatina, din zona Sucevei, pentru a contribui la revigorarea vieții monahale, stareț al Mănăstirea Sihăstria fiind numit Părintele Ioil Gheorghiu, călugăr cu o înaltă viață duhovnicească.

Ca îndrumător i-a avut pe duhovnicul mănăstirii – Ieroschimonahul Macarie Antonesei, un părinte tânăr, dar cu o viață înaltă; după moartea timpurie a acestuia, pe Părintele Ioil, starețul mănăstirii, iar din anul 1954, pe Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru.

Fiind după război, după secetă și foamete, iar Mănăstirea Sihăstria aflându-se într-o stare materială precară, a fost nevoit să stea în chilie cu Ieromonahul Iulian Lazăr, cel care avea să devină duhovnicul Schitului Prodromu, din Grădina Maicii Domnului. Acesta își aducea aminte, la rândul său, de nevoințele ascetice ale tânărului monah, de continua lor întrecere în rugăciune și citire de cărți sfinte, în asceză și priveghere: „La biserică ne îndemnam unul pe altul: «Hai încoace, hai dincolo». Când veneam de la Utrenie, aveam tăcerea și rugăciunea «Doamne Iisuse». Ne-am pus hotărâre ca unul să se odihnească și celălalt să facă închinăciuni și metanii în șoaptă, că erau nopțile mari iarna, și după o oră îl sculam pe celălalt și făcea și el. Ne sileam să ne rugăm continuu, să citim, să ne întărim în credință”.

La data de 13 aprilie 1953 este tuns în monahism de către Mitropolitul Sebastian, la Mănăstirea Neamț, iar a doua zi este hirotonit ierodiacon, slujind pe această treaptă timp de 26 de ani, până în anul 1979, când, cu binecuvântarea Părintelui Paisie, este hirotonit ieromonah de către Mitropolitul Teoctist, viitorul Patriarh al României, în data de 2 februarie, în cadrul Sfintei Liturghii, săvârșite în Catedrala Mitropolitană din Iași. 

Odată cu hirotonia sa ca ierodiacon, alături de ascultările administrative (casier, contabil, secretar și ghid), în cadrul mănăstirii, tânărul monah Ioanichie duce o intensă luptă spirituală, manifestată în asceză intensă și priveghere, rugăciune stăruitoare și lacrimi. În paralel, citea, medita și aduna informații despre vetrele de sihăstrie românească și exemple de viață monahală îmbunătățită, simțind o atracție pentru monahii sfinți din ținuturile nemțene și din întreaga Ortodoxie românească, pe care le va descrie, mai târziu, în lucrările sale fundamentale: Patericul românesc, Vetre de sihăstrie românească, Convorbiri duhovnicești. Pe aceștia îi va evoca în lucrarea sa de licență, susținută în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, în anul 1975, intitulată Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile nemțene. Tot din această perioadă, este remarcat pentru predicile sale morale înalte, în care, în mod practic și pe înțelesul credincioșilor, explica sensul și scopul vieții omenești – desăvârșirea sau îndumnezeirea. 

Datorită spiritului său moralizator, regimul comunist îl mută, în anul 1971, la Mănăstirea Bistrița, din apropierea localității Piatra Neamț, unde a rămas până la căderea regimului comunist, reîntorcându-se la mănăstirea de metanie în anul 1990 și rămânând acolo până la mutarea sa la cele veșnice, în data de 22 noiembrie 2007. Intenția organelor comuniste represive nu a avut efectul scontat, acela al intimidării și al supravegherii Părintelui Ioanichie, pentru că la Mănăstirea Bistrița, alături de Părintele Justin Pârvu, eliberat după 16 ani de închisoare și mutat la aceeași mănăstire pentru a fi mai ușor de urmărit, cei doi Părinți, împreună cu o întreagă generație de mari duhovnici, au predicat credincioșilor care frecventau mănăstirea, aceasta devenind o oază de credință și spiritualitate autentică. 

„Cronicarul sfinților” – iubitor și împlinitor al virtuților sfințitoare și îndumnezeitoare

Tot mai mulți credincioși, atât ucenici apropiați, „de taină”, cât și cunoscători ai scrierilor sale, se întreabă despre o viitoare recunoaștere a Preacuviosului Părinte Ioanichie Bălan, ca sfânt între sfinți, ca un cronicar cu viață sfântă a unor nevoitori îndumnezeiți. Datorită vieții sale lăuntrice bogate, dar bine tăinuite, sunt greu de inventariat toate darurile sau harisme sale. Una dintre acestea s-a manifestat intens în ultimii ani ai vieții sale – răbdarea, în suferință, cu nădejde în Dumnezeu și cu speranță de mântuire. 

Simpla lectură a operelor sale, a reflecțiilor și observațiilor morale cu care întregește cuvintele viețuitorilor îmbunătățiți al căror sfat l-a căutat și în familiaritatea cărora a trăit, ne fac cunoștință cu un autentic nevoitor, cu un împlinitor al acestor învățături duhovnicești culminante. Volumele sale nu sunt operă de istorie a monahismului, ci o Filocalie vie. Dacă Părintele Mărturisitor Dumitru Stăniloae, prin traducerea acestei colecții de scrieri ascetico-mistice și precum spunea Părintele Serafim Popescu, și el trecut în rândul sfinților, „a adus cerul Ortodoxiei pe pământ românesc”, atunci Preacuviosul Părinte Ioanichie Bălan, prin scoaterea din negura veacurilor și din umbra uitării a chipurilor acestor sfinți români, ne-a adus mireasma sfințeniei românești, în viețile și în sufletele noastre. Lucrările sale pot fi socotite o Filocalie românească, în sensul că oferă, în mod practic, modele de împlinire a învățăturilor filocalice consacrate. 

Întreaga viață a Preacuviosului Părinte Ioanichie Bălan a fost una de asceză intensă, de luptă cu păcatele și patimile și de lucrare a virtuților creștine, prin cuvântul scris și prin predică. La întrebarea referitoare la o viitoare trecere în rândul sfinților a „cronicarului” lor, este util să înțelegem faptul că, uneori, Părintele vorbea ucenicilor apropiați despre două vieți sau feluri de a trăi: una văzută, cunoscută, și alta tainică, neștiută decât de Milostivul Dumnezeu. În mod sigur, ca unul care a cunoscut modelele de sfințenie din Ortodoxie, care a consemnat și scris despre acestea și la firea pe care o avea, înclinată funciar spre o viață spirituală înaltă, nu a rămas indiferent față de acestea, ci a încercat nu doar să le prezinte în volumele sale, ci să le întrupeze în întreaga sa viață. Mulțimea de ucenici pe care i-a avut, pe care i-a primit cu dragoste părintească și responsabilitate deplină, preocupat fiind de mântuirea generală, poate da mărturie despre numeroasele daruri intelectuale, dar mai ales duhovnicești, ale lui. Pentru că, oricât de mult ar fi încercat să o ascundă, viața sa îmbunătățită, sfințită, s-a manifestat și s-a oglindit în însăși ființa sa. Meditând, odată, asupra vieții îndumnezeite, îmbunătățitul Părinte spunea: „Om îndumnezeit e cel ce se roagă fără sforțare, cu lacrimi și cu bucurie. Și care, fără să-ți spună cuvânt, când treci pe lângă el sau stai în preajma unui asemenea om te simți fericit, te simți bucuros, parcă ai intrat într-o atmosferă harică”. 

Un astfel de model de viețuire îmbunătățită l-a oferit chiar el, smerit și discret, tainic și de oameni neștiut, însă bineplăcut înaintea Celui Căruia și-a închinat întreaga viață, din chiar zorii ei – Hristos Domnul.