Conform legendei, viața monahală în acest ținut binecuvântat de Dumnezeu datează încă din timpul lui Ștefan cel Mare, în jurul anului 1480, când o monahie pe nume Floarea sau Florentina a întemeiat un schit la locul numit „Coada iazului de piatră”. Prima atestare documentară a unei mănăstiri în acest loc apare la 19 aprilie 1596, când marele vornic Cârstea Ghenovici a donat sfântului lăcaș satul Florești, cumpărat de la urmașii lui Lazăr pitarul. În același an, ctitorul și soția sa, Anghelina, au oferit mănăstirii un Tetraevangheliar manuscris, care se păstrează până astăzi la Muzeul Național de Istorie a României. De-a lungul timpului, mănăstirea a cunoscut numeroase momente de restaurare și dezvoltare, mai ales în secolul al XIX-lea, sub influența egumenilor greci, și a fost martora unor evenimente istorice semnificative. În perioada comunistă, mănăstirea s-a transformat în biserică de parohie, continuând să fie un loc de rugăciune și sprijin pentru comunitate.