Viața Sfântului Mucenic Severian

Când sfinții patruzeci de mucenici au fost prinși de Agricola, dregătorul Sevastiei, și aruncați în temniță, era acolo atunci un bărbat pe nume Severian, de neam boieresc. Crezând în Domnul nostru Iisus Hristos, el îi întărea spre nevoința mucenicească cea pentru Hristos.

Când împărățea Liciniu, răucredinciosul împărat, și când sfinții patruzeci de mucenici au fost prinși de Agricola, dregătorul Sevastiei, și aruncați în temniță; era acolo atunci un bărbat pe nume Severian, de neam boieresc, crezând în Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta, adeseori cercetând în temniță pe sfinții mucenici, îi întărea spre nevoința mucenicească cea pentru Hristos. Iar ei atât s-au aprins de dragostea cea spre Dumnezeu, încât nici iezerul Sevastiei n-a putut să stingă văpaia cea dumnezeiască dintr-înșii. Așa au stat, cu un suflet mărturisind numele lui Iisus Hristos înaintea prigonitorului și până la moarte s-au nevoit pentru Dânsul.

Iar după ce au pătimit și și-au luat cununile mucenicești acei patruzeci de răbdători de chinuri, atunci a sosit și vremea Sfântului Severian ca să iasă la aceeași nevoință și luptă, la care pe alții, cu cuvintele, îi îndemna. Căci, apropiindu-se clevetitorii de dregător, i-au zis: „Cinstea marilor noștri zei se micșorează în cetatea aceasta de către Severian, care nu numai singur nu-i cinstește pe ei și nu li se închină, dar și pe mulți alții îi sfătuiește să ocărască și să defăimeze pe zeii noștri. Și, crezând singur în Cel răstignit, îi învață și pe ceilalți la aceeași credință și nu puțin popor a tras în urma sa. Deci, de nu-l vei pierde pe acesta, apoi toată cetatea se va întoarce după dânsul și se vor mânia zeii pe cetate și o vor lăsa pe ea. Apoi și împăratul, când va auzi despre aceasta, nu ne va cruța pe noi”.

Atunci Lisie, care înlocuia în dregătorie pe Agricola, auzind acestea, a trimis pe slujitori ca să-l prindă pe Severian și să-l aducă la el. Iar ostașul lui Hristos, neașteptând venirea lor, a mers singur și, stând înaintea dregătorului, a început cu limbă slobodă a grăi către dânsul, zicându-i cu îndrăzneală: „Oare nu-ți ajunge ție pierzarea ta, o, boierule, ci și sufletele noastre voiești să le pierzi și ca pe o dobândă să le dai dracilor tăi? Dar să știi că ai nimerit aici peste bărbați tari, iar nu peste nerăbdători și fricoși. Pentru că mie, precum grăiește Pavel, învățătorul meu, viața îmi este Hristos și moartea un câștig (Filipeni 1, 21).

Deci Lisie, auzind aceste cuvinte îndrăznețe ale sfântului, a tăcut puțin. Apoi, uitându-se la cei ce erau de față și cu mâna arătând spre Severian, a zis cu mânie: „Luați-l pe el și cu vine de bou crude să-l bateți, ca să învețe a grăi cu blândețe înaintea stăpânirii!”. Iar sfântul, fiind bătut, se veselea că s-a învrednicit a lua răni pentru Hristos și, cuvintele psalmistului avându-le ca pe o răcorire, în durerile bătăilor sale cânta: Pe spatele mele au lucrat păcătoșii; îndelungat-au fărădelegea lor.

Prigonitorul, văzând că osteniseră slujitorii, iar pe mucenic mai luminat la față și mai îmbărbătat îl vedea, a poruncit să înceteze a-l mai bate. Apoi a zis către dânsul: „Iată, poți să cunoști din bătăile ce le-ai suferit că nici o mângâiere, nici o fericire nu îți aduce ție Hristosul tău”. Iar mucenicul i-a răspuns: „De n-ar fi ochii tăi sufletești întunecați cu întunericul nedumnezeirii, ți-aș arăta ție cât de multe bunătăți îmi mijlocesc mie, de la Hristosul meu, pătimirile mele, iar acum ce să mai fac, să aprind celui orb lumina sau să cânt cântare surdului? Că de n-ai fi fost orb și surd, o, judecătorule, ai fi cunoscut darul lui Hristos și puterea care mă întărește pe mine”.

Acestea și multe altele grăind sfântul, spre mai mare mânie s-a pornit prigonitorul și, spânzurând pe mucenic de un lemn, a poruncit să-i strujească trupul cu unghii de fier; iar el, întru acea cumplită durere aflându-se, se ruga, zicând: „Iisuse Hristoase, Cel ce ai fost răstignit pe Cruce și ai surpat mândria vrăjmașului și până acum ești lăudat pentru toate lucrurile Tale minunate, vino ca să-mi ajuți mie și sfărâmă brațul chinuitorului, iar mădularele mele cele rupte adună-le, și-mi dă mie ca bine să trec nevoința muceniciei”.

Deci se schimbau slujitorii care chinuiau pe sfântul și, chinuindu-l mult, l-au dezlegat de pe lemn și l-au dus în temniță, după porunca prigonitorului. Iar sfântul mucenic, mergând la temniță, preadulce ritor s-a arătat și, ca și cum nu simțea durerile, se lăuda cu rănile cele suferite pentru Hristos și, mergând prin mijlocul cetății, grăia către mulțimea poporului ce privea la dânsul cu față luminoasă și cu glas dulce, arătându-și rănile sale: „Priviți-mă, oamenilor, și înțelegeți în ce fel de bună norocire sunt acum. Vouă, socotesc, vi se pare că sunt mai ticălos și mai mișel decât toți, că nu numai de dregătoria mea cea vremelnică și de bogăție m-am lipsit, ci și de singură sănătatea mea. Dar eu sunt cu mult mai fericit decât voi toți, pentru că rănile mele acestea pentru Hristos Iisus, Domnul meu, îmi sunt mai dulci decât toate dulcețile cele pământești. Curgerea aceasta a sângelui și rușinea mai cinstită îmi este mie decât porfira împărătească. Chinul aceasta mai primit îmi este mie decât toate desfătările voastre pe care voi le iubiți. Iar dregătoria mea dintâi și bogăția ce era, au nu este deșertăciune, praf și înșelăciune a lumii acesteia, pe care eu ca o tină de la picioarele mele o scutur, suindu-mă la cea mai mare vrednicie mucenicească și luând bogăția cea neîmpuținată?

Pentru că și numai a mă numi eu mucenic al lui Hristos mai slăvit îmi este decât împărăteștile titluri, și a mi se răpi bogățiile mele pentru Hristos, mai de mult preț și mai bogat lucru îmi este decât vistieriile tuturor împăraților celor pământești. Dar unde mai socotești sănătatea mea cea trupească, tăria alcătuirilor, frumusețea feței ce era mai înainte? Au nu-i o durere, o slăbănogire și ceva de care nu-și poate cineva face idee? Căci, când mădularele mele acestea nu erau rănite pentru Hristos și sângele nu se vărsase, îmi erau ca niște legături și temnițe sufletului meu și nu ca niște mădulare ale mele; iar acum când pentru Hristos se taie îmi sunt mie adevărate mădulare.

Acum trupul meu este sănătos și tare, când pentru Hristos se bate, frumusețea mea este cu mine, când mă vedeți pe mine neavând chip omenesc, ci cu totul sunt ca o rană, precum și Domnul meu Iisus Hristos de la picioare până la cap a fost rănit. Și cu atât mai mult mă bucur în pătimirile mele, cu cât împlinesc în trupul meu ceea ce a lipsit pătimirii lui Hristos. Voi, cei ce vedeți rănile mele, să vă gândiți la răsplătirile care vin pentru dânsele. Nu este cu putință nici a ajunge cu mintea, nici a spune cu cuvintele bunătățile acelea pe care împăratul cel fără de moarte le dă și acum celor ce pătimesc pentru Dânsul, și la ceruri le păstrează pe ele în veci. Și numai a pătimi pentru Dânsul este dulce, dar a muri pentru Dânsul? Este și mai dulce.

O, prietenilor, de este aici cineva de ai noștri, de vă aflați careva din credincioșii robi ai lui Hristos în mijlocul acestui popor necredincios; văzându-mă pe mine așa răbdând pentru Domnul, întăriți-vă inimile voastre, îmbărbătați-vă și să nu fiți fricoși, ca nu cumva să vă rupă pe voi de la preadulcele Iisus, Domnul nostru, vreun chin! Să nu vă înfricoșeze pe voi sabia cea spre voi ascuțită, cuptorul cel înfocat sau furia fiarelor. Să nu vă amăgească pe voi îmbunarea chinuitorului, făgăduința darurilor sau a boierilor. Pe acestea toate să le călcați cu picioarele voastre, ca pe niște gunoaie, ca să împărățiți cu Hristos!”.

Acestea grăindu-le el, îl urma multă lume ascultând cuvintele lui cele folositoare, până ce a fost dus la temniță; și aruncat fiind într-însa, dănțuia ca într-o cămară luminoasă, sărutând locul acela pe care sfinții patruzeci de mucenici pentru Hristos – cei cu care vorbea, mergând mai înainte adeseori la ei în temniță –, au șezut.

Iar închis fiind în temniță, a petrecut într-însa cinci zile și iar a fost scos la judecată; iar Lisie, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, se arăta a-i fi milă de sfânt și cu vicleșug a început a grăi către dânsul: „Știu toți zeii, Severiane, că mi-e jale de tine și foarte mă minunez că tu, om bun fiind și frumos la chip și cinstit, de bună voie te lipsești de lumina aceasta dulce. Laud tăria și bărbăția ta dacă ai fi folosit-o pe aceasta împotriva vrăjmașilor; dar a te lupta cu fierul, cu focul, cu fiarele și cu pietrele și a-ți pierde puterea ta, este lucru fără de minte cu adevărat, că iată virtutea ta este sfărâmată și trupul zdrobit”.

Acestea le zicea nelegiuitul, vrând cu vicleșug să amăgească pe adevăratul plăcut al lui Hristos. Însă el cu bărbăție i-a răspuns: „Nu-ți fie milă de trupul meu cel rănit de bătăi, ci, de voiești, mai mari munci încă adaugă-i. Nu numai să-l bați și să-l strujești, ci și cu pietre strivește-l și cu foc arde-l, și orice voiești și poți, fă; dar să știi că nu mă vei întoarce pe mine de la Dumnezeu; și mai degrabă tu te vei osteni, muncindu-mă pe mine, decât eu răbdând pentru Hristosul meu”.

Prigonitorul, lepădând vicleșugul, s-a plecat iar la obișnuita sa mânie și a poruncit să bată pe sfântul cu pietre peste gură, zicându-i: „Nu purta pe Hristos pe limba ta, nici supăra urechile boierului cu pomenirea numelui aceluia”. Iar sfântul, cu gura sfărâmată de lovitura pietrelor, a răspuns: „Ticălosule, cela ce în sufletul tău ai făcut lăcaș diavolilor, nici cu auzul nu poți suferi numele lui Hristos!”.

Apoi iar a poruncit prigonitorul să-l spânzure și cu unghii de fier să-i strujească trupul. Deci, fiind cumplit strujit sfântul a grăit: „Singura rană care o socotesc că este grea, este aceea de a mă despărți de Hristos; iar acestea toate îmi sunt mie mai mult dulceață decât durere, pentru că, despărțindu-mă de cele pământești, mă unesc cu Hristos”. Iar boierul a zis către dânsul: „Severian, jertfește zeilor și te voi scăpa de munci”.

Sfântul nu i-a răspuns nici un cuvânt, ci încetișor în sine grăia: Nu sunt vrednice pătimirile lumii de acum de slava ce va să se arate. Iar dregătorul socotind că este ocară aceea că nu-i răspunde, alt chin a scornit asupra lui. Luându-l pe el de pe lemn, l-a dus la zidul cetății și i-a legat o piatră grea de grumaji și alta de picioare și, încingându-l cu o funie pe la mijloc, a poruncit să-l spânzure. Și așa spânzurat fiind, sfântul și-a dat sfântul său suflet în mâinile punătorului de nevoință, Hristos, Domnul său. Iar sfântul lui trup, oarecare din credincioși luându-l noaptea, l-au dus la moșia sa.

Iar când s-au apropiat de satul în care era casa Sfântului Severian, cu psalmi și cu cântări ducându-l cu cinste, atunci a ieșit întru întâmpinarea lui tot poporul, bătrânii și tinerii cu sârguință, unii pe alții întrecându-se, care mai de care să ia binecuvântare de la mult pătimitorul lui trup. Rămăsese în casă numai femeia unei slugi a lui, plângând deasupra trupului bărbatului său; pentru că unul din robii sfântului mucenic murise atunci și zăcea neîngropat. Deci se tânguia pentru dânsul femeia lui, zicând către cel mort de parcă ar fi fost viu: „Iată, stăpânul nostru se apropie de casă și toți au ieșit în întâmpinarea lui, numai tu nu ieși și nici eu, din pricina ta. Scoală-te deci și mergi să întâmpini pe stăpânul tău!”. Acestea grăindu-le ea cu plângere, îndată s-a sculat mortul ca din somn și a mers înaintea moaștelor Sfântului Mucenic Severian și, întâmpinându-l, a căzut la sfintele lui moaște, cu bucurie sărutând pe stăpânul său. Deci tot poporul, văzând pe mort înviat prin venirea mucenicului, s-a minunat și a proslăvit pe Dumnezeu și cu mai multă osârdie s-a lipit de sfântul.

Dar era între dânșii nedumerire pentru îngroparea trupului sfântului, neștiind unde să-l pună. Unii ziceau că acolo, iar alții că în altă parte, este loc cuviincios pentru îngroparea lui. Și era pe moaștele sfântului o cunună de flori frumos împletită și iată, fără de veste a venit un vultur și, apucând cununa aceea, a zburat încet și nu departe a șezut. Iar poporul mergea după el și, apropiindu-se de vultur, el iar a zburat mai departe cu cununa aceea; iar ei îl urmau și așa i-a dus pe ei până la pustia din apropiere și a șezut pe un munte înalt la un loc foarte frumos și, acolo punând acea cunună, a zburat de la ochii lor. Iar lumea, găsind cununa pe munte, a cunoscut că acolo vrea Dumnezeu să pună trupul sfântului mucenic. Și luându-l pe el cu cinstea cea cuviincioasă, l-au îngropat pe muntele acela; iar la mormântul lui s-au tămăduit mai apoi mulți bolnavi.

Și cel care a înviat și a ieșit în întâmpinarea sfântului a trăit după învierea sa încă cincisprezece ani, șezând lângă mormântul stăpânului său. După aceea cu pace s-a sfârșit. Iar noi, auzind toate acestea, se cuvine să lăudăm pe Dumnezeu Cel în Treime închinat, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Ultimele din categorie