Viața Sfântului Mucenic Severian

3 Septembrie 2018 Vieţile Sfinţilor
 

Când împărăţea Liciniu, răucredinciosul împărat, şi când sfinţii patruzeci de mucenici au fost prinşi de Agricola, dregătorul Sevastiei, şi aruncaţi în temniţă; era acolo atunci un bărbat pe nume Severian, de neam boieresc, crezând în Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta, adeseori cercetând în temniţă pe sfinţii mucenici, îi întărea spre nevoinţa mucenicească cea pentru Hristos. Iar ei atât s-au aprins de dragostea cea spre Dumnezeu, încât nici iezerul Sevastiei n-a putut să stingă văpaia cea dumnezeiască dintr-înşii. Aşa au stat, cu un suflet mărturisind numele lui Iisus Hristos înaintea prigonitorului şi până la moarte s-au nevoit pentru Dânsul.

Iar după ce au pătimit şi şi-au luat cununile muceniceşti acei patruzeci de răbdători de chinuri, atunci a sosit şi vremea Sfântului Severian ca să iasă la aceeaşi nevoinţă şi luptă, la care pe alţii, cu cuvintele, îi îndemna. Căci, apropiindu-se clevetitorii de dregător, i-au zis: „Cinstea marilor noştri zei se micşorează în cetatea aceasta de către Severian, care nu numai singur nu-i cinsteşte pe ei şi nu li se închină, dar şi pe mulţi alţii îi sfătuieşte să ocărască şi să defăimeze pe zeii noştri. Şi, crezând singur în Cel răstignit, îi învaţă şi pe ceilalţi la aceeaşi credinţă şi nu puţin popor a tras în urma sa. Deci, de nu-l vei pierde pe acesta, apoi toată cetatea se va întoarce după dânsul şi se vor mânia zeii pe cetate şi o vor lăsa pe ea. Apoi şi împăratul, când va auzi despre aceasta, nu ne va cruţa pe noi”.

Atunci Lisie, care înlocuia în dregătorie pe Agricola, auzind acestea, a trimis pe slujitori ca să-l prindă pe Severian şi să-l aducă la el. Iar ostaşul lui Hristos, neaşteptând venirea lor, a mers singur şi, stând înaintea dregătorului, a început cu limbă slobodă a grăi către dânsul, zicându-i cu îndrăzneală: „Oare nu-ţi ajunge ţie pierzarea ta, o, boierule, ci şi sufletele noastre voieşti să le pierzi şi ca pe o dobândă să le dai dracilor tăi? Dar să ştii că ai nimerit aici peste bărbaţi tari, iar nu peste nerăbdători şi fricoşi. Pentru că mie, precum grăieşte Pavel, învăţătorul meu, viaţa îmi este Hristos şi moartea un câştig (Filipeni 1, 21).

Deci Lisie, auzind aceste cuvinte îndrăzneţe ale sfântului, a tăcut puţin. Apoi, uitându-se la cei ce erau de faţă şi cu mâna arătând spre Severian, a zis cu mânie: „Luaţi-l pe el şi cu vine de bou crude să-l bateţi, ca să înveţe a grăi cu blândeţe înaintea stăpânirii!”. Iar sfântul, fiind bătut, se veselea că s-a învrednicit a lua răni pentru Hristos şi, cuvintele psalmistului avându-le ca pe o răcorire, în durerile bătăilor sale cânta: Pe spatele mele au lucrat păcătoşii; îndelungat-au fărădelegea lor.

Prigonitorul, văzând că osteniseră slujitorii, iar pe mucenic mai luminat la faţă şi mai îmbărbătat îl vedea, a poruncit să înceteze a-l mai bate. Apoi a zis către dânsul: „Iată, poţi să cunoşti din bătăile ce le-ai suferit că nici o mângâiere, nici o fericire nu îţi aduce ţie Hristosul tău”. Iar mucenicul i-a răspuns: „De n-ar fi ochii tăi sufleteşti întunecaţi cu întunericul nedumnezeirii, ţi-aş arăta ţie cât de multe bunătăţi îmi mijlocesc mie, de la Hristosul meu, pătimirile mele, iar acum ce să mai fac, să aprind celui orb lumina sau să cânt cântare surdului? Că de n-ai fi fost orb şi surd, o, judecătorule, ai fi cunoscut darul lui Hristos şi puterea care mă întăreşte pe mine”.

Acestea şi multe altele grăind sfântul, spre mai mare mânie s-a pornit prigonitorul şi, spânzurând pe mucenic de un lemn, a poruncit să-i strujească trupul cu unghii de fier; iar el, întru acea cumplită durere aflându-se, se ruga, zicând: „Iisuse Hristoase, Cel ce ai fost răstignit pe Cruce şi ai surpat mândria vrăjmaşului şi până acum eşti lăudat pentru toate lucrurile Tale minunate, vino ca să-mi ajuţi mie şi sfărâmă braţul chinuitorului, iar mădularele mele cele rupte adună-le, şi-mi dă mie ca bine să trec nevoinţa muceniciei”.

Deci se schimbau slujitorii care chinuiau pe sfântul şi, chinuindu-l mult, l-au dezlegat de pe lemn şi l-au dus în temniţă, după porunca prigonitorului. Iar sfântul mucenic, mergând la temniţă, preadulce ritor s-a arătat şi, ca şi cum nu simţea durerile, se lăuda cu rănile cele suferite pentru Hristos şi, mergând prin mijlocul cetăţii, grăia către mulţimea poporului ce privea la dânsul cu faţă luminoasă şi cu glas dulce, arătându-şi rănile sale: „Priviţi-mă, oamenilor, şi înţelegeţi în ce fel de bună norocire sunt acum. Vouă, socotesc, vi se pare că sunt mai ticălos şi mai mişel decât toţi, că nu numai de dregătoria mea cea vremelnică şi de bogăţie m-am lipsit, ci şi de singură sănătatea mea. Dar eu sunt cu mult mai fericit decât voi toţi, pentru că rănile mele acestea pentru Hristos Iisus, Domnul meu, îmi sunt mai dulci decât toate dulceţile cele pământeşti. Curgerea aceasta a sângelui şi ruşinea mai cinstită îmi este mie decât porfira împărătească. Chinul aceasta mai primit îmi este mie decât toate desfătările voastre pe care voi le iubiţi. Iar dregătoria mea dintâi şi bogăţia ce era, au nu este deşertăciune, praf şi înşelăciune a lumii acesteia, pe care eu ca o tină de la picioarele mele o scutur, suindu-mă la cea mai mare vrednicie mucenicească şi luând bogăţia cea neîmpuţinată?

Pentru că şi numai a mă numi eu mucenic al lui Hristos mai slăvit îmi este decât împărăteştile titluri, şi a mi se răpi bogăţiile mele pentru Hristos, mai de mult preţ şi mai bogat lucru îmi este decât vistieriile tuturor împăraţilor celor pământeşti. Dar unde mai socoteşti sănătatea mea cea trupească, tăria alcătuirilor, frumuseţea feţei ce era mai înainte? Au nu-i o durere, o slăbănogire şi ceva de care nu-şi poate cineva face idee? Căci, când mădularele mele acestea nu erau rănite pentru Hristos şi sângele nu se vărsase, îmi erau ca nişte legături şi temniţe sufletului meu şi nu ca nişte mădulare ale mele; iar acum când pentru Hristos se taie îmi sunt mie adevărate mădulare.

Acum trupul meu este sănătos şi tare, când pentru Hristos se bate, frumuseţea mea este cu mine, când mă vedeţi pe mine neavând chip omenesc, ci cu totul sunt ca o rană, precum şi Domnul meu Iisus Hristos de la picioare până la cap a fost rănit. Şi cu atât mai mult mă bucur în pătimirile mele, cu cât împlinesc în trupul meu ceea ce a lipsit pătimirii lui Hristos. Voi, cei ce vedeţi rănile mele, să vă gândiţi la răsplătirile care vin pentru dânsele. Nu este cu putinţă nici a ajunge cu mintea, nici a spune cu cuvintele bunătăţile acelea pe care împăratul cel fără de moarte le dă şi acum celor ce pătimesc pentru Dânsul, şi la ceruri le păstrează pe ele în veci. Şi numai a pătimi pentru Dânsul este dulce, dar a muri pentru Dânsul? Este şi mai dulce.

O, prietenilor, de este aici cineva de ai noştri, de vă aflaţi careva din credincioşii robi ai lui Hristos în mijlocul acestui popor necredincios; văzându-mă pe mine aşa răbdând pentru Domnul, întăriţi-vă inimile voastre, îmbărbătaţi-vă şi să nu fiţi fricoşi, ca nu cumva să vă rupă pe voi de la preadulcele Iisus, Domnul nostru, vreun chin! Să nu vă înfricoşeze pe voi sabia cea spre voi ascuţită, cuptorul cel înfocat sau furia fiarelor. Să nu vă amăgească pe voi îmbunarea chinuitorului, făgăduinţa darurilor sau a boierilor. Pe acestea toate să le călcaţi cu picioarele voastre, ca pe nişte gunoaie, ca să împărăţiţi cu Hristos!”.

Acestea grăindu-le el, îl urma multă lume ascultând cuvintele lui cele folositoare, până ce a fost dus la temniţă; şi aruncat fiind într-însa, dănţuia ca într-o cămară luminoasă, sărutând locul acela pe care sfinţii patruzeci de mucenici pentru Hristos – cei cu care vorbea, mergând mai înainte adeseori la ei în temniţă –, au şezut.

Iar închis fiind în temniţă, a petrecut într-însa cinci zile şi iar a fost scos la judecată; iar Lisie, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, se arăta a-i fi milă de sfânt şi cu vicleşug a început a grăi către dânsul: „Ştiu toţi zeii, Severiane, că mi-e jale de tine şi foarte mă minunez că tu, om bun fiind şi frumos la chip şi cinstit, de bună voie te lipseşti de lumina aceasta dulce. Laud tăria şi bărbăţia ta dacă ai fi folosit-o pe aceasta împotriva vrăjmaşilor; dar a te lupta cu fierul, cu focul, cu fiarele şi cu pietrele şi a-ţi pierde puterea ta, este lucru fără de minte cu adevărat, că iată virtutea ta este sfărâmată şi trupul zdrobit”.

Acestea le zicea nelegiuitul, vrând cu vicleşug să amăgească pe adevăratul plăcut al lui Hristos. Însă el cu bărbăţie i-a răspuns: „Nu-ţi fie milă de trupul meu cel rănit de bătăi, ci, de voieşti, mai mari munci încă adaugă-i. Nu numai să-l baţi şi să-l strujeşti, ci şi cu pietre striveşte-l şi cu foc arde-l, şi orice voieşti şi poţi, fă; dar să ştii că nu mă vei întoarce pe mine de la Dumnezeu; şi mai degrabă tu te vei osteni, muncindu-mă pe mine, decât eu răbdând pentru Hristosul meu”.

Prigonitorul, lepădând vicleşugul, s-a plecat iar la obişnuita sa mânie şi a poruncit să bată pe sfântul cu pietre peste gură, zicându-i: „Nu purta pe Hristos pe limba ta, nici supăra urechile boierului cu pomenirea numelui aceluia”. Iar sfântul, cu gura sfărâmată de lovitura pietrelor, a răspuns: „Ticălosule, cela ce în sufletul tău ai făcut lăcaş diavolilor, nici cu auzul nu poţi suferi numele lui Hristos!”.

Apoi iar a poruncit prigonitorul să-l spânzure şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Deci, fiind cumplit strujit sfântul a grăit: „Singura rană care o socotesc că este grea, este aceea de a mă despărţi de Hristos; iar acestea toate îmi sunt mie mai mult dulceaţă decât durere, pentru că, despărţindu-mă de cele pământeşti, mă unesc cu Hristos”. Iar boierul a zis către dânsul: „Severian, jertfeşte zeilor şi te voi scăpa de munci”.

Sfântul nu i-a răspuns nici un cuvânt, ci încetişor în sine grăia: Nu sunt vrednice pătimirile lumii de acum de slava ce va să se arate. Iar dregătorul socotind că este ocară aceea că nu-i răspunde, alt chin a scornit asupra lui. Luându-l pe el de pe lemn, l-a dus la zidul cetăţii şi i-a legat o piatră grea de grumaji şi alta de picioare şi, încingându-l cu o funie pe la mijloc, a poruncit să-l spânzure. Şi aşa spânzurat fiind, sfântul şi-a dat sfântul său suflet în mâinile punătorului de nevoinţă, Hristos, Domnul său. Iar sfântul lui trup, oarecare din credincioşi luându-l noaptea, l-au dus la moşia sa.

Iar când s-au apropiat de satul în care era casa Sfântului Severian, cu psalmi şi cu cântări ducându-l cu cinste, atunci a ieşit întru întâmpinarea lui tot poporul, bătrânii şi tinerii cu sârguinţă, unii pe alţii întrecându-se, care mai de care să ia binecuvântare de la mult pătimitorul lui trup. Rămăsese în casă numai femeia unei slugi a lui, plângând deasupra trupului bărbatului său; pentru că unul din robii sfântului mucenic murise atunci şi zăcea neîngropat. Deci se tânguia pentru dânsul femeia lui, zicând către cel mort de parcă ar fi fost viu: „Iată, stăpânul nostru se apropie de casă şi toţi au ieşit în întâmpinarea lui, numai tu nu ieşi şi nici eu, din pricina ta. Scoală-te deci şi mergi să întâmpini pe stăpânul tău!”. Acestea grăindu-le ea cu plângere, îndată s-a sculat mortul ca din somn şi a mers înaintea moaştelor Sfântului Mucenic Severian şi, întâmpinându-l, a căzut la sfintele lui moaşte, cu bucurie sărutând pe stăpânul său. Deci tot poporul, văzând pe mort înviat prin venirea mucenicului, s-a minunat şi a proslăvit pe Dumnezeu şi cu mai multă osârdie s-a lipit de sfântul.

Dar era între dânşii nedumerire pentru îngroparea trupului sfântului, neştiind unde să-l pună. Unii ziceau că acolo, iar alţii că în altă parte, este loc cuviincios pentru îngroparea lui. Şi era pe moaştele sfântului o cunună de flori frumos împletită şi iată, fără de veste a venit un vultur şi, apucând cununa aceea, a zburat încet şi nu departe a şezut. Iar poporul mergea după el şi, apropiindu-se de vultur, el iar a zburat mai departe cu cununa aceea; iar ei îl urmau şi aşa i-a dus pe ei până la pustia din apropiere şi a şezut pe un munte înalt la un loc foarte frumos şi, acolo punând acea cunună, a zburat de la ochii lor. Iar lumea, găsind cununa pe munte, a cunoscut că acolo vrea Dumnezeu să pună trupul sfântului mucenic. Şi luându-l pe el cu cinstea cea cuviincioasă, l-au îngropat pe muntele acela; iar la mormântul lui s-au tămăduit mai apoi mulţi bolnavi.

Şi cel care a înviat şi a ieşit în întâmpinarea sfântului a trăit după învierea sa încă cincisprezece ani, şezând lângă mormântul stăpânului său. După aceea cu pace s-a sfârşit. Iar noi, auzind toate acestea, se cuvine să lăudăm pe Dumnezeu Cel în Treime închinat, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ultimele din categorie