Dacă trupul e prin smerenie templu sfinţit al lui Dumnezeu şi dacă nu te legi prin plăcere de mâncările ce le consumi, ci gândul întreg îţi este la Dumnezeu, mâncările se sfinţesc şi ele, gândind în vreme ce le consumi la Dumnezeu.

A primi în trup mâncările cu gândul că Dumnezeu e totul şi eu nimic prin mine însumi, îmi deschide ochii să-L văd pe Dumnezeu şi prin această trebuinţă a mâncării şi chiar toate mâncările ca lăsate de Dumnezeu spre a corespunde trebuinţei întreţinerii trupului şi a vieţii mele de pe pământ. E iluminarea prin care vedem pe Dumnezeu prin creaţiune, sau ca și Creator al tuturor. Dacă eu prin mine sunt nimic şi dacă toate prin ele sunt nimic, atunci trebuie să fie cineva care îmi dă putinţa să exist şi dă şi tuturor această putinţă, odată cu rostul lor pentru mine.

Deci mănâncă, tăind pe cât poţi plăcerea de la fapta aceasta, sau aşteptând osânda pentru ea.  

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, p. 23)