Necazul cel mare este că noi presupunem multe lucruri ca fiind deja cunoscute şi trăite de către credincioşi. Slujbele noastre presupun o vrednicie a omului de a lua parte la sfintele slujbe şi noi considerăm într-un fel pe toţi vrednici de a lua parte, de aceea pornim de la un punct de înaintare, nu de la locul în care se găseşte în realitate omul. Mântuirea nu se realizează de către om, ci de către om în colaborare cu Dumnezeu şi Dumnezeu îl ajută pe om să se mântuiască în măsura în care omul se angajează şi el pentru mântuire – cel puţin ca să devină receptiv pentru ceea ce face Dumnezeu cu el. Dacă noi am fi în viaţa noastră aşa cum este omul considerat în clipa în care s-a botezat, deci mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu, înviat din morţi, asta ar însemna, de fapt, viaţa creştină. Viaţa creştină este angajarea pentru Dumnezeu din situaţia de înviat din morţi, nu din situaţia omului care trebuie să învie din morţi, nu din situaţia omului care trebuie să lichideze nişte păcate, ci din situaţia omului care a lichidat odată cu păcatele.

„După cum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţire”, scria Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Roma (Romani 6, 19). Dacă am fi noi în situaţia aceasta, n-am mai avea de luptat cu nişte negative din viaţa noastră, cu nişte împotriviri, ci am avea în faţă doar înălţarea la Cer.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, p. 55)