În vremea aceea, a auzit tetrarhul Irod vestea ce se dusese despre Iisus și a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul; el a înviat din morți și de aceea se fac minuni prin el. Căci Irod, prinzând pe Ioan, l-a legat și l-a pus în temniță, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său. Căci Ioan îi zicea lui: Nu ți se cuvine s-o ai de soție. Și, voind să-l ucidă, s-a temut de mulțime, că-l socotea pe el ca prooroc. Iar prăznuind Irod ziua lui de naștere, fiica Irodiadei a jucat în fața oaspeților și i-a plăcut lui Irod. De aceea, cu jurământ i-a făgăduit să-i dea orice va cere. Iar ea, îndemnată fiind de mama sa, a zis: Dă-mi aici, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Și regele s-a întristat, dar, pentru jurământ și pentru cei care ședeau cu el la masă, a poruncit să i se dea. Și a trimis de a tăiat capul lui Ioan în temniță. Și capul lui a fost adus pe tipsie și a fost dat fetei, iar ea l-a dus mamei sale. Și, venind ucenicii lui Ioan, au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să dea de știre lui Iisus. Iar Iisus, auzind, S-a dus de acolo singur, cu corabia, în loc pustiu; dar mulțimile, aflând, au venit după El pe jos, din cetăți. (Matei 14, 1-13) (Marți în săptămâna a șaptea după Rusalii)

Istorisirea morții martirice a Sfântului Ioan Botezătorul își are locul în Evanghelia lui Matei nu ca unul dintre evenimentele narate, ci e o „povestire în povestire”. Execuția mișelească se petrecuse deja pe când regele Irod a auzit de Domnul Hristos, a cărui faimă creștea pe baza aceleiași propovăduiri a apropierii Împărăției lui Dumnezeu. Cuprins de spaimă, regele credea că Iisus este de fapt Ioan înviat din morți. În acest context, Evanghelistul povestește întreaga istorie a tăierii capului celui mai mare dintre prooroci, cunoscută îndeobște de la sărbătoarea bisericească din 29 august, o zi comemorativă de post și rugăciune (când la Sfânta Liturghie se citește tot acest episod, însă în varianta de la Marcu 6, 14-30).

Domnul Iisus Hristos își începea învățătura cu aceleași cuvinte ca și Ioan, anume: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor!” și învăța tot la fel, dreptatea nu după lege, ci după inimă. Nu se temea să critice moravurile nobililor și oamenilor care nu umblau după voia lui Dumnezeu, așadar clar că Irod, necunoscător îndeaproape al chestiunilor religioase, ci speriat mai degrabă politic și totodată credul, căutător de minuni, a crezut că nu Iisus propovăduiește, ci Ioan care a înviat din morți. Ceva mai târziu în timpul Sfintelor Pătimiri, Domnul Iisus a fost trimis de Pilat la Irod, iar regele nu a căutat nicidecum să afle mai multe despre situația Fiului Omului, ci dorea să vadă o minune (Luca 23, 7-10). De aici și din cele povestite în Evanghelia de față se poate concluziona că Irod era un om destul de superficial. Aceasta înseamnă că nu se conducea după principii, ci după bunul plac, lăsându-se în robia plăcerilor imediate. Nu era un om neapărat rău. Nu l-a condamnat pe Hristos în timpul Pătimirilor, așa cum și-ar fi dorit căpeteniile preoțești, ci l-a trimis înapoi la Pilat (Luca 23, 11). Iar aici, în cazul Sfântului Ioan, se vede de bună seamă că îl asculta cu plăcere, însă era ca sămânța căzută între spini, din pilda semănătorului: auzea Cuvântul, dar nu rodea în inimă, fiindcă Irod era preocupat de altele.

Așadar, Sfântul Ioan nu era în pericol de moarte, de vreme ce era în temniță și nu mai putea să critice pe rege în fața poporului. Irod îl închisese pentru aceste critici, însă nu îl credea periculos pentru sine. Însă ura femeii sale – cu care s-a căsătorit, săvârșind adulte pentru că era de fapt propria lui cumnată – a provocat, prin intrigi, uciderea mișelească a Înaintemergătorui. De ziua sa de naștere, Irod a băut vin peste măsură și privind la un dans provocator al fiicei Irodiadei – fărădelegea poftei a devenit și mai mare – a promis „marea cu sarea” sau ca în basmele românești, „orice până la jumătate de împărăție” tinerei dansatoare. În acest fel, la sfatul Irodiadei, fiica a cerut capul Sfântului pe tipsie. Se știe că Irod s-a căit auzind cererea, dar a refuzat să își încalce jurământul. O cântare de la slujba din 29 august îl căinează pe Irod, spunând: „Mai bine ar fi fost de ai fi mințit și viața să dobândești, decât să te ții de adevăr și să tai capul Mergătorului Înainte...” (stihira a doua de la Vecernia Mare a praznicului Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul).

Potrivit Evangheliei, ucenicii lui Ioan i-au îngropat trupul. Capul Sfântului a rămas la răzbunătoarea Irodiada. Tradiția spune că a fost ascuns, însă calendarul ortodox dedică trei sărbători găsirii capului Sfântului Ioan (de fapt, primele două aflări sunt sărbătorite în aceeași zi, la 24 februarie, iar a treia la 25 mai), semne ale evlaviei creștinilor față de marele prooroc. Iar ucenicii, rămași fără păstor, au mers la Domnul Iisus, Care imediat a plecat într-un loc pustiu, singur, poate pentru a-și plânge prietenul, ucenicul, Înaintemergătorul. Însă nu pentru mult, fiindcă mulțimile Îl căutau și îl urmăreau, pentru a primi învățătură. După cum se observă, în Evanghelie nu e timp de tristețe, de doliu, de depresie și disperare, ci de scurte momente, după care se reia vestirea neobosită a Cuvântului lui Dumnezeu.