Ascultarea maicii Elpidia era la grădină și la strană, deoarece era o bună cântăreață. Conform relatărilor ei, grădina și parcul erau de o frumusețe rară, „ca în grădina Raiului”. Parcul era îngrijit de maici, fiind curățat anual, prin tăierea copacilor rupți sau uscați. Maica Elpidia își amintește și de sora Tinca Postolache, care avea pareză, iar ascultarea ei era să mâne carul cu boi.

În mănăstire, masa se servea de două-trei ori pe zi: dimineața, un mic-dejun frugal (ceai, dulceață), la ora 12.00 era masa de prânz, iar la ora 17.00, cina. La masă participau maica stareță și preotul, care stăteau în capul mesei, alături de toate maicile, în ordinea intrării în monahism și aici se citea întotdeauna cuvânt de învățătură. Spovedania era săptămânală, iar Împărtășania la 40 de zile.

Douăsprezece maici, călugărite în aceeași zi,  în prezența mitropolitului

Monahiile își făceau îmbrăcăminte din lână de oaie, toarsă și vopsită cu coajă de arin și calaican, apoi țesută. Duceau, în general, o viață sărăcăcioasă. Cât privește slujbele bisericii, ele se respectau cu strictețe. La strană se cânta foarte frumos, căci cam șase-șapte maici știau muzică psaltică, printre care și maica Elpidia, care conducea strana stângă. Despre școala monahală, maica Elpidia menționa că se ținea, de obicei, în postul Crăciunului și în cel al Paștelui. La intrarea în monahism, stareța proceda la o verificare severă a candidatei, care trebuia să prezinte recomandarea preotului paroh, din care să reiasă că este ortodoxă și că frecventează biserica. În 1951, au fost călugărite 12 maici deodată, la slujbă participând și Mitropolitul Sebastian. După cum mărturisește maica Elpidia, atât Episcopul Lucian al Romanului, cât și Mitropolitul Sebastian participau și slujeau adeseori Sfânta Liturghie la Miclăușeni.

Câteva dintre viețuitoarele de la Miclăușeni, starețe vrednice la Sucevița

Cu amărăciune, maica Elpidia ne relatează despre strămutarea forțată la Mănăstirea Cozancea, din 1953. Atunci va merge cu ele și Ecaterina, bătrână de 80 de ani, care, simțindu-și aproape sfârșitul, primește tunderea în monahism sub numele de monahia Macrina. Trece la cele veșnice la Cozancea, unde va fi și înmormântată. În momentul plecării de la Miclăușeni, maicile au luat totul cu ele: lucruri, animale, carul cu boi, precum și toată arhiva mănăstirii, pe care au dus-o apoi la Mănăstirea Sucevița. Când au ajuns la Sucevița, au găsit numai vreo șapte maici în vârstă, astfel că noile venite au revigorat viața monahală de aici.

Unele dintre maicile venite de la Miclăușeni au ajuns starețe vrednice la Sucevița. De aici, prin Decretul 410 au fost scoase din monahism mai multe maici, printre care și maica Elpidia. Datorită talentului său, a învățat să picteze și s-a angajat ca pictoriță decorativă în comerț. În anul 1984 se reîntoarce la Sucevița, iar după mai mulți ani se stabilește în Mănăstirea Văratec-Neamț, unde înființează un atelier de pictură și ajută la cântările slujbelor de la strană.

O singură maică a murit în Mănăstirea Miclăușeni în perioada 1947-1953 și este înmormântată în cimitirul din fața bisericii. Este vorba de maica Mihaela Vairan, născută la 12 decembrie 1928 și trecută la cele veșnice pe 6 octombrie 1951. Din mărturiile maicii reiese că mai trăiesc și alte viețuitoare ale mănăstirii din acea perioadă. Mărturia lor a arătat suficient ce a însemnat pentru monahismul românesc Mănăstirea Miclăușeni în acea perioadă, care era atmosfera de aici și care au fost încercările acestei mănăstiri în decursul vremii.

(Mulțumim Părintelui arhimandrit Cleopa Nistor pentru permisiunea de a folosi informații din cartea sa Miclăușeni: istorie, prezent și perspectivă, Editura Trinitas, Iași, 2007)