Când l-am cunoscut, era la Mănăstirea Slatina, unde se afla cu Părintele Cleopa și cu Părintele Arsenie Papacioc. Părintelui Paisie îi plăcea să facă multe izvorașe în pădure, îi punea pe ucenici să sape pentru pelerinii osteniți și însetați. Aceasta era ca un canon pentru partea bărbătească, iar la femei le dădea să îngrijească de grădina de zarzavaturi. Când a venit la Sihăstria, avea o grădină la Piciorul Crucii pe care el însuși o îngrijea și din care căra cu traista la mănăstire din rodul ostenelilor.

Odată maicile scoase prin decret*, care se aflau în preajma părintelui, l-au găsit foarte bolnav, la pat. Când le-a văzut, le-a trimis la săpat grădina de la Piciorul Crucii (grădina era mai sus de chilia lui). Canonul era să sape grădina și să se roage pentru sănătatea lui. La o vreme, îl văd pe părintele urcând cu traista în care erau de-ale gurii. Maicile l-au întrebat: „Cum, părinte, erați așa bolnav, cum v-ați sculat din pat?” „M-am rugat lui Dumnezeu și am rugat-o și pe moarte ca să-mi termin grădina de prășit și, apoi, voia Domnului”. Avea la inimă să rămână ceva de pe urma ostenelilor sale, ca să fie de folos și celorlalți.

Mărturie relatată de Maica Agripina

*Decretul comunist nr. 410/1959, prin care călugării în vârstă de sub 55 de ani și maicile sub 50 de ani erau obligați să părăsească mănăstirile. Prin acest decret au fost alungați din mănăstiri peste 4000 de monahi și monahii. Părintele Paisie a sprijinit duhovnicește și a salvat pe mulți din cei ce au fost prigoniți prin acest decret.

(Părintele Paisie Olaru, povățuitor spre poarta Raiului, în memoriam, Editura Trinitas, 2005, p. 303)