Mărturisirea păcatelor e, pe de o parte, o biruire a ruşinii pentru ele, iar pe de alta o adâncire a sentimentului de ruşine, fapt care produce străpungerea sau zdrobirea inimii. Căci mărturisirea nu e o biruire a ruşinii prin nesimţire, ci prin scârba de păcat şi prin teama de pedeapsa veşnică pentru el. În mărturisire are loc o ruşine culminantă pentru păcat şi bărbăţia care o biruieşte. E bărbăţia ostaşului în toiul luptei, superioară celei dinainte de luptă. Duhovnicul ajută la amândouă. Numai aşa mărturisirea e un eveniment duhovnicesc de adâncă zguduire şi un început de viaţă nouă. Altfel devine un act nesimţit, formal, care nu răscoleşte fiinţa şi nu ajută la înnoirea vieţii. Cu această străpungere de inimă s-au pocăit şi cei ce au devenit creştini în ziua Cincizecimii.

Scolie în traducerea lui Veniamin Costache, privind mărturisirea: „Mărturisirea păcatelor e ca o arătare a bolilor trupeşti. Deci precum bolile trupeşti nu le descoperă oamenii tuturor, nici fiecăruia, aşa şi mărturisirea păcatelor trebuie să se facă înaintea celor ce le pot tămădui. Căci s-a scris: «Voi cei tari purtaţi neputinţele celor slabi» (Romani 15, 1). Iar a le purta înseamnă a le ridica şi tămădui, după cum s-a scris: «Că El neputinţele noastre le-a luat şi boalele noastre le-a purtat» (Isaia 53, 4). Nu pentru că le-a luat în Sine, ci pentru că pe cei ce pătimeau i-a tămăduit”. Avem aici un temei pentru mărturisirea la duhovnic şi nu în faţa unei mulţimi sau a oricui care se va sminti sau va judeca cu neînţelegere păcatele celor ce le-au mărturisit în faţa sa.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, volumul II, Editura Doxologia, 2013, p. 17)