Ziua de 15 ianuarie, în calendarul cultural al românilor, este una specială, căci ne amintește de nașterea lui Mihai Eminescu, numit „omul deplin al culturii române”, dar și de celebrarea însăși a culturii noastre naționale. 

Cum Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat 2024 drept Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor, iar poetul omagiat în această zi a fost „pacient” în bolnița Mănăstirii Neamț din comuna Vânători-Neamț cinci luni, voiesc a expune câteva dintre însemnările făcute pe marginea șederii și îngrijirii lui în ctitoria marilor mușatini. 

Dintru început trebuie să precizăm că acest „spital” construit de Mănăstirea Neamț, dedicat îngrijirii bolnavilor mireni, nu era o noutate: tradiția zidirii unor astfel de așezăminte medicale a funcționat dintotdeauna pe lângă marile mănăstiri, așa cum s-a întâmplat și în ctitoria mușatinilor. Prin veacurile XVIII-XIX, istoricii consemnează chiar existența a două bolnițe la Neamț: una dedicată exclusiv îngrijirii călugărilor și mirenilor bătrâni și bolnavi, iar alta destinată internării și alinării suferințelor celor „lipsiți de minte și munciți de lupte grele”. De la 1 ianuarie 1864, bolnița-ospiciu de la Mănăstirea Neamț a trecut sub oblăduirea Direcției Sanitare Publice din Moldova, care a administrat-o prin Epitropia Sfântul Spiridon din Iași, ca efect al decretului secularizării averilor mănăstirești. 

După 22 de ani de la acest transfer, Mihai Eminescu a devenit „pacient” al ospiciului de la Mănăstirea Neamț, în împrejurări nu foarte clare. Unii spun că pretextul ar fi fost un acces de furie cauzat de nemulțumirea că în volumul antum îngrijit de Maiorescu s-au inserat variante ale unor poezii pe care poetul nu le-ar fi agreat. Alții, dimpotrivă, susțin că tocmai internarea a fost cauza evoluției bolii. În mod cert, însă, la data de 6 noiembrie 1886, Eminescu se afla în arestul poliției ieșene, cercetat de un procuror; acesta, „ajutat” de părerile a doi medici, Juliano și Bogdan (după afirmațiile lui Gala Galaction din lucrarea Viața lui Eminescu, 1914), considera că „este neapărată nevoie de a fi internat în o casă specială”. Însoțit de un gardian, Eminescu a fost scos din arest, îngăduindu-i-se să-și pună într-un cufăr câteva cărți, manuscrise, lucruri personale de la locuința sa (o cameră simp,lă închiriată în „casele Lepădatu”, etaj III, pe strada Lăpușneanu), apoi au pornit spre gară. Prin fața Academiei Mihăilene, profesorul Vasile Burlă, un bun amic de-al poetului, văzându-l îmbrăcat sumar, s-a dezbrăcat și i-a dăruit paltonul său gros. A urmat călătoria cu trenul până la Pașcani, iar de acolo cu trăsura până la Neamț.

Nu cunoaștem împrejurările în care s-au „rătăcit” cufărul și paltonul primit, fapt petrecut între orașul Târgu Neamț și mănăstire, probabil pe raza comunei Vânători-Neamț. Se pare că era pe înnoptate, de vreme ce nu au observat la timp incidentul. Pe poet îl afectase puternic respectiva pagubă: după ce a fost externat, în aprilie anul următor, parcurgând același drum înspre Pașcani cu un bun prieten și fost coleg la Cernăuți, i-a relatat acestuia nefericitul eveniment, indicându-i chiar locul în care bănuia că s-ar fi pierdut haina și cufărul cu manuscrise, cărți și alte lucruri personale.

Odată ajuns la Neamț, jandarmul ce-l însoțea a înmânat conducerii sanatoriului un document semnat de epitropul N. Gane, care făcea cunoscut că Epitropia generală din Iași recomanda internarea citatului pacient în acest ospiciu. În registrul de primire al așezământului s-a notat: „ortodox, român, profesiunea liberă, din urbea Iași, boala: manie furibundă... delirium tremens”. Astfel a fost internat Eminescu în bolnița Mănăstirii Neamț între 9 noiembrie 1886 și 10 aprilie 1887. „A stat destulă vreme și la Neamț, unde, nu e vorbă, era tratat mai omenește decât ceilalți bolnavi”, scria G. Călinescu. În scurt timp, medicii bolniței au constatat că pacientul trimis spre internare era perfect sănătos și că internarea nu se justifica. 

Informații veridice despre șederea neînțelesului poet la Neamț aflăm și de la Leon Onicescu, intendent al locului; în jurul anului 1926, el a publicat câteva memorii referitoare la perioada spitalizării lui Eminescu, republicate de renumitul eminescolog, Augustin Z. N. Pop. Un fost coleg de școală de la Cernăuți, avocatul Gheorghe Bojeicu, vizitându-l pe nefericitul botoșănean, afirma că Eminescu adesea protesta și se plângea că l-au internat pe nedrept, căci nu este nebun. Observându-se clar acest lucru, Onicescu îi permitea adesea să prânzească în pavilionul administrativ, ocrotindu-l și îngăduindu-i să-și facă un program oarecum separat de restul bolnavilor, permițându-i chiar să participe la programul liturgic, la cele două așezăminte din vecinătate (Mănăstirea Neamț și Schitul Vovidenia). Dacă din primele două luni nu se cunosc date concrete despre viața lui Eminescu, Oniciuc spune că, din ianuarie, poetul a reînceput să scrie versuri, chiar el trimițându-i la „Convorbiri literare” câteva poezii. În schimbul bunăvoinței funcționarului, pacientul îl ajuta ca „scriptolog” la niște evidențe ale așezământului. 

Îndată după sosirea lui Eminescu la bolnița străvechii chinovii, s-a petrecut și emoționanta întâmplare relatată în multe din referințele legate de șederea poetului la Mănăstirea Neamț. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții Arhangheli, afirmă că, în urmă cu mulți ani, scriitorul Paul Miron a descoperit o însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Ieroschimonahul Vasian Panaite (1821-1903), care l-a spovedit pe Eminescu, a făcut următoarea consemnare: „Pe ziua de Sfinții Voievozi, în anul 1886, m-au chemat la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. Și au fost acolo Ion Gheorghiță din Crăcăoani, care acum este primar”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală neînțelesului poet. Că Eminescu se simțea bine, fără urmă de boala presupusă din pricina căreia a fost trimis la Neamț, ne-o confirmă relatarea avocatului Bojeicu: în martie 1887, vizitându-l, a stat la masă cu el și cu doctorul Balomir, care afirma că pacientul este perfect sănătos, putând pleca în orice zi. Rămânerea sa în bolnița străvechii ctitorii mușatine s-a prelungit oarecum, atât din pricina vremii nefavorabile, cât și din lipsa banilor necesari transportului. Acum înțelegem de ce Vlahuță, prin ianuarie-februarie, se căznea să organizeze în Iași o subscripție publică, încercând să-l ajute pe bunul său amic să se externeze. Demn, poetul i-a scris lui Vlahuță astfel: „Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor”. Totuși, niște elevi inimoși ai școlii de pictură ieșene au alcătuit mai multe liste de subscripție, reușind să strângă câteva mii de lei, pe care i-au înmânat Henrietei, sora lui Eminescu, care s-a îngrijit ca iubitul ei frate să intre în posesia lor și să-și plătească drumul către casă, după externare.

Pe 10 aprilie 1887, în Joia luminată chiar, același bun coleg și amic, avocatul Bojeicu, a revenit la bolnița nemțeană, tocmind o trăsură spre a-l duce pe Eminescu până la Pașcani, unde-l așteptau Ion Creangă și Miron Pompiliu. Toți stăruiră să meargă la Iași, dar el se hotărâse deja să ia trenul către Botoșani. 

Ca semn de recunoștință și aducere aminte pentru cele cinci luni, cât Eminescu a fost vremelnic locuitor al comunei Vânători-Neamț, anual primarul vânătorenilor, doamna jurist Maria Petrariu, organizează slujbe de pomenire și evenimente comemorative în cinstea lui. Îndătinatei și vrednicei inițiative se alătură Mănăstirea Neamț, Seminarul Teologic Ortodox „Veniamin Costachi”, din preajma chinoviei, Liceul „Arhim. Chiriac Nicolau” din comună, Asociația Culturală Vovidenia-Neamț”, dar și mulți alți iubitori de Eminescu.