Mila, mai întâi, nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana (despre care se face vorbire în Fericirea a șaptea, dar acolo prin „cei milostivi” este probabil că nu se înțelege numai cei darnici cu săracii, ci și cei în stare, ca și samarineanul cel bun, să resimtă milă față de un străin năpăstuit).

Pomana este una din formele pe care le poate lua mila, dar aceasta stă nespus mai sus, cuprinde mai mult în sfera ei și o ghicim mai învăluită în taine și mai neprevizibilă în exteriorizările ei decât simpla dărnicie care-i un act de împărțire de bunuri materiale. Mila e un simțământ, o virtualitate, mai bine zis o stare sufletească, sau și mai precis: o stare harică.

Simțământul acesta (spre a ne da după modul de vorbire cel mai răspândit), impulsul acesta, darul acesta complex cuprinde, în doze variabile și nouă cu neputință de precizat, numeroase altele dintre cele mai nobile și mai frumoase: bunătatea, iubirea, prietenia, sensibilitatea, afecțiunea, mărinimia, frăția, bună voirea. Dar nu se confundă cu nici unul din ele. Le împreunează, le și depășește.

Și dintre toate e neîndoielnic cel mai greu de explicat și definit. Este, mai presus de orice, o simpatie, o compătimire, o compasiune. Și ce dezvăluie elementele acestea de compunere – sim, com – decât tocmai părtășia, capacitatea de a ieși din tine însuți, de a iubi pe semenul tău nu numai ca pe tine, ci mai mult decât pe tine, de a te substitui lui, de a simți și suferi întocmai ca el, devenind oarecum una cu el.

Pe scurt spus, mila presupune facultatea de a te părăsi pe tine însuți și de a lua locul altuia, fără a-l judeca.

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, pp. 175-176)