Mincinosul prezintă un chip neadevărat al realităţii, ca să pună pe cineva în situaţia de a nu lucra potrivit cu ea şi deci de a se păgubi. Dar uneori cineva trebuie cruţat de a afla realitatea în toată grozăvia ei, pentru a-l pregăti pe încetul pentru ea.

Mincinosul făţarnic dat pe faţă spune uneori: mi-am prilejuit, prin minciună, pierderea sufletului meu, pentru a scăpa pe alţii. Deci el socoteşte chiar pierderea sufletului său ca o faptă de dreptate. E aici o dublă făţărnicie. Scărarul cunoaşte şi în cazul minciunii tot felul de situaţii. El condamnă în modul cel mai aspru numai faţărnicia care urmăreşte răul altuia.

Într-un fel acest om e curat de duhul minciunii, fiindcă o foloseşte pentru nevoia reală de a scăpa pe cineva.

Cel ce minte se ţine cu sufletul despărţit de cel faţă de care minte. Nu-şi dă sufletul aceluia. Numai cel ce spune adevărul se predă pe sine celuilalt.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, p. 44)