Dar în cine îşi află locul setea de mântuire? În acela care se simte strâmtorat din toate părţile, înconjurat de primejdii, îngreunat de lipsuri şi de necazuri. Putem să-i spunem fiecăruia: conştientizează că te afli în această situaţie şi vei alerga spre Domnul să cauţi mântuire. O! De vreme ce este aşa, nu ar trebui să ne lipsească motivele care să ne îndrepte spre Domnul; şi trebuie să ne mirăm de ce încă nu s-a îndreptat toată lumea spre El, ca să ia, cu veselie, apă din acest izvor al mântuirii.

Vedeţi ce se întâmplă în jurul nostru şi în noi? În jur vedem necredinţă, îndoială, indiferenţă faţă de tot ce este sfânt – lucruri care, întrând în noi, pot clătina şi sufletul nostru cu îndoieli şi ne pot acoperi mintea cu pâcla cugetelor potrivnice, care seamănă discordie în sânul paşnicei şi mângâietoarei credinţe. Mintea caută lumina cunoştinţei şi este fericită când o găseşte. Şi dimpotrivă, obişnuieşte să tânjească când această lumină se acoperă, la fel cum se chiuieşte ochiul trupesc dacă este lipsit multă vreme de lumina materială. De aceea, cel ce îşi dă seama că îi lipseşte lumina cunoştinţei şi însetează după ea nu poate să nu exclame: Doamne, trimite lumina Ta şi adevărul Tău, ca să mă îndrume şi să mă aşeze în muntele cel sfânt al Tău, de pe care aş putea să cuprind liber cu privirea ogorul larg al mântuitoarelor Tale Taine. Oare nu în această situaţie se află acum mulţi dintre noi?! Dacă este aşa, atunci mergeţi la Domnul şi nu vă despărţiţi de El, căci El este lumină şi cel ce umblă în urma Lui nu va fi în întuneric.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, p. 228)