Ea (mintea) trebuie să se pună cu toată bărbăţia, voinţa şi înţelepciunea ei - ajutându-i şi dumnezeiescul dar - spre a dezrădăcina din organele simţurilor trupului acele obişnuinţe de mulţi ani, cu anevoie de debarasat, care au fost întipărite în ele. Trebuie să slobozească simţurile din tirania amară a dulceţilor celor purtătoare de moarte pe care le-au pătimit şi apoi să le supună cu uşurinţă voii sale. „Multă nevoinţă va fi când mintea va veni târziu spre cunoştinţa adevărului. Căci dacă sufletul nu ar fi fost robit încă de ceva, tot lucrul ar fi fost ca el să se păzească curat. Dar dacă el a fost legat cu legături mai tari decât arama, adică cu patimile şi cu amăgirile către [lucrurile] cele de aici, cu cât mai mare este nevoinţa de a rupe legăturile acestea tari şi a se elibera de slujirea materiei şi a câştiga deprinderea cu cele bune?”

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 113)