„În Filipine, fiind conducătorul regiunii bisericeşti în care se găsea biserica şi unde trăiau preoţii, monahiile şi Vlădica (n.r. – Fericitul Ioan Maximovici), îl însoţeam uneori pe Vlădica în oraşul Guyan, unde într-un spital filipinez erau ruşi foarte grav bolnavi pe care Vlădica îi vizita, dându-le Evanghelii de buzunar şi iconiţe. Într-o astfel de călătorie, intrând în salonul în care erau ruşii, am auzit nişte ţipete îngrozitoare venind de departe. Întrebată de Vlădica despre cauza acestor ţipete, asistenta i-a răspuns că era o femeie bolnavă, fără nădejde de vindecare şi care, deoarece îi deranja pe ceilalţi pacienţi cu ţipetele ei, fusese dusă în fostul spital militar american de lângă clădirea în care ne aflam noi.

Vlădica s-a hotărât imediat să meargă la ea, dar asistenta rusă l-a sfătuit să nu facă acest lucru, căci femeia era înconjurată de un miros dezgustător.

– Asta n-are nici o însemnătate, a spus Vlădica şi cu paşi mari şi repezi s-a dus la femeia din clădirea alăturată.

Eu l-am urmat. Într-adevăr, femeia emana un miros neplăcut. Îndreptându-se spre ea, Vlădica i-a pus o cruce pe cap şi a început să se roage. Am ieşit. Vlădica s-a rugat multă vreme, apoi a spovedit-o pe bolnavă şi i-a dat Sfânta Împărtăşanie. Când am plecat, nu mai ţipa, ci numai gemea încetişor. A trecut ceva timp după aceasta. Când am venit altă dată la spital, de-abia intrasem cu mașina în curte, că din spital a ieşit alergând o femeie care s-a aruncat la picioarele lui Vlădica. Era femeia «fără nădejde de vindecare» pentru care se rugase el.” (G. Larin Sidney, Australia)

(Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoșenski, Fericitul Ioan Maximovici – viața și minunile, Editura Cartea Ortodoxă, București, pp. 72-73)