În vremea aceea, ridicându-Și Iisus ochii și văzând că mulțime mare vine la El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceștia? Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El știa ce avea să facă. Filip I-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puțin. Și a zis Lui unul dintre ucenici, Andrei, fratele lui Simon-Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția? Și a zis Iisus: Spuneți oamenilor să se așeze. Și era iarbă multă în acel loc. Deci au șezut bărbații, în număr ca la cinci mii. Atunci Iisus a luat pâinile și, mulțumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii, celor ce ședeau; asemenea și din pești, cât au voit. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: Adunați fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă ceva. Deci, au adunat și au umplut douăsprezece coșuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Prorocul, Care avea să vină în lume. (Ioan 6, 5-14) (Miercuri în săptămâna a cincea după Paști)

Minunea înmulțirii celor cinci pâini și a celor doi pești pentru o mulțime de peste 5000 de suflete la marginea Mării Galileii este unul dintre puținele episoade amintite de către toți cei patru evangheliști. Acest lucru arată cât de impresionant a fost momentul în inima poporului și a ucenicilor, o minune care nu poate să fie lăsată uitării, fiind înregistrată ca expresia unei puteri dumnezeiești mai presus de orice imaginație. Mulți prooroci au săvârșit vindecări, exorcizări, ba chiar învieri din morți. Însă a sătura o mulțime atât de mare de oameni din mai nimic, acesta este un lucru nemaiauzit.

Evanghelistul Ioan descrie această întâmplare în al șaselea capitol. El adaugă amănuntul că pâinile erau făcute din orz. Atenția i se focalizează pe câțiva dintre apostoli pe care îi amintește punctual, ceea ce dă de înțelest că a fost de față la eveniment și a fost foarte impresionat de cele întâmplate. Le povestește cu lux de amănunte la câteva decenii după ce minunea a avut loc. De exemplu, doar Ioan afirmă că minunea a avut loc în preajma Paștilor. De muntele aflat lângă Marea Galileii se amintește și la ceilalți evangheliști, dar aceia prin contrast asociază minunea înmulțirii pâinilor cu o pajiște întinsă. Nu ar fi exclus să fie vorba despre ceea ce este cunoscut astăzi ca Muntele Fericirilor, aflat nu departe de Marea Galileii, dar care la vârf se înfățișează ca o pajiște întinsă. 

Ioan își aduce aminte cum Domnul la un moment dat Și-a ridicat ochii și a văzut marea mulțime de oameni care era împrejur. Ceilalți evangheliști spun că în acel moment Iisus a zis ucenicilor să-i așeze pe oameni pe pământ și să le dea de mâncare, la care cei doisprezece se întrebau de unde să găsească atâta pâine. Ioan spune că tocmai Domnul l-a întrebat pe Filip „de unde vom cumpăra pâine”, ca și cum l-ar „ispiti” să îi încerce credința, căci El „știa ce avea să facă”. Evanghelistul accentuează pedagogia Domnului și spune că Filip a estimat că pâini în valoare de 200 de dinari nu le vor fi de ajuns. Se știe că plata unui muncitor timp de o zi valora, la acea vreme, un dinar. Asemenea unui regizor care mută cadrul de pe un chip pe altul, Evanghelistul îl introduce în povestire pe Sfântul Andrei, alături de un băiat care avea la el acele cinci pâini și cei doi pești. În Andrei licărea un strop de speranță pentru rezolvarea situației de criză și nu prea. Spune: „dar ce sunt acestea (aceste produse) la atâția oameni?”, însă totuși îndrăznește către Domnul Iisus cu soluția absurdă, adică aducerea cantității infime de hrană. Ucenicii sunt prezentați ca niște oameni perfect raționali, disponibili de a ajuta, dar lipsiți de mijloace. 

În acest moment, Domnul poruncește ucenicilor să îi așeze pe oameni pe iarba din belșug din acel loc pustiu, poate un simbol că din nimic se poate face belșug. Apoi, ca și ceilalți evangheliști, Ioan spune că Domnul a luat pâinile și a mulțumit, apoi le-a împărțit lumii. Se pare că toată cheia minunii este deținută în acest amănunt. Aducerea mulțumirii pare a fi clipa care a declanșat, să îi spunem așa, „izvorul” înmulțirii. Ea stă în contrast cu afirmația lui Filip, că pâini de 200 de dinari nu ajung cât să ia fiecare câte puțin, altfel spus cu măsură. Ucenicii au împărțit celor ce ședeau pești, fiecare a luat atât cât a voit, semn al belșugului. Nimic nu era cu măsură, ci totul după dorința fiecăruia, fie ei flămânzi sau mai puțin flămânzi. Aceaste descriere amintește de un moment în care Sfântul Ioan Botezătorul, proorocind despre Iisus, spunea că duhul dumnezeiesc nu se dă cu măsura, ci din belșug (Ioan 3, 34).

Evanghelia celei de-a cincea miercuri după Sfintele Paști arată un lucru important pentru societatea de azi, profund marcată de problema ecologică și de consumul excesiv ce duce la dezechilibre grave. Domnul a poruncit să se adune fărâmiturile „ca să nu se piardă ceva” și astfel s-au strâns doisprezece coșuri de resturi. Pe de o parte, înțelegem că resturile reprezintă mult mai mult decât cantitatea inițială de cinci pâini, iar pe de alta faptul că resturile nu sunt lăsate la voia întâmplării. Oamenii au înțeles atunci marea minune și L-au recunoscut pe Domnul ca fiind proorocul ce va să vină, adică Mesia. Stă scris în continuarea textului evanghelic că voiau să Îl proclame rege, adică mântuitor din primejdii și foamete, fapt pentru care Domnul S-a dus în munte. Mulțimea a înțeles minunea, dar nu a înțeles semnificația ideii de „Hristos” sau „Mesia”, care nu venise ca să fie făcut rege, căpetenie politică. Iisus nu face ideologie, ci hrănește mulțimile. Nu învață pentru a învrăjbi, ci pentru a mântui și nu pentru a ridica popor peste popor, ci pentru a împăca neamurile prin dragoste. Evanghelia înmulțirii pâinilor ne arată că acolo unde se aduce mulțumire lui Dumnezeu, harul se coboară fără măsură peste poporul credincios.