Povestirea ce urmează se referă la minunea săvârşită înaintea Icoanei făcătoarei de minuni „Imnul Acatist” în Sfânta Mănăstire a Sfântului Dionisie în anul 1758, cu directorul Athoniadei, care mai pe urmă a ajuns episcop de Slavoniu şi Herson din Rusia, adică cu marele şi învăţatul Evghenie Vulgaris.

Despre această minuni povesteşte el însuşi în epistola sa despre Sfinţii Bisericii Ortodoxe de Răsărit de după Schismă şi despre minunile săvârşite în ea, trimisă înţeleptului Petru Klerki-on[1] din Apus.

„Dar eu voi povesti şi minunea Maicii lui Dumnezeu săvârşită cu mine, fără să mă tem deloc că aş fi socotit de cineva necugetat şi neghiob din pricina ei. Deoarece scopul meu nu este să mă laud sau să mă fălesc că eu, cel cu totul nevrednic, am devenit, chipurile, vrednic de vreo cercetare dumnezeiască. Ci, mai întâi, cu multă plăcere mă voi lăuda în neputinţele mele, aşa cum spune Apostolul (II Corinteni 12, 5). Apoi socotesc că nu aş da dovadă de cuvenita recunoştinţă dacă, din pricina fricii că aş fi socotit uşor la minte, aş trece cu vederea istorisirea binefacerii săvârşite asupra mea. În sfârşit, dacă totuşi aş vrea să mă laud pentru minunea săvârşită cu mine, nu pot fi considerat fără minte, deoarece voi spune adevărul.

În jurul anului 1758, pe când eram în Sfântul Munte, împlinind, pe cât îmi era cu putinţă, funcţia de director (al Athoniadei), pe la mijlocul primăverii mi-a apărut un abces înfricoşător în maxilarul stâng. La început am simţit o uşoară temperatură şi o mare istovire în trup care, precum mi se părea, depăşea chinul pricinuit de temperatură. Încet-încet, abcesul s-a mărit şi s-a agravat din ce în ce mai mult încât, la început, mi-a cuprins subraţul stâng, apoi toată partea stângă a pieptului a devenit tare aproape ca piatra. Această umflătură tare rămânea neschimbată, căci nici nu se mărea la suprafaţă, nici nu se cocea, ca să arate ca un abces cu puroi, aşa cum sunt cele care încetează să mai doară când se deschid prin punerea de plasturi sau prin operaţie.

Astfel de boli, precum cangrenele sau tuberculoza osoasă sunt nevindecabile. Aflându-mă, aşadar, în agonie şi într-o stare atât de jalnică şi chinuit fiind fără milă de asprimea durerilor, nu-mi era cu putinţă nici să stau în picioare, nici pe scaun, nici întins pe spate, pe brânci sau pe coaste, nici să dorm, nici să priveghez (deoarece necontenita şi nemăsurata durere nu-mi îngăduia nici măcar să respir normal). Şi cugetam întru sine că ar fi o nenorocire mai mică dacă aş muri odată, decât să mai îndur această viaţă multă vreme.

Aflându-mă în această stare, am fost cercetat de nişte prieteni ai mei apropiaţi care, nevoindu-se în Sfântul Munte, nu voiau să meargă la medici. Ei m-au sfătuit să caut vindecarea acestui rău în alt chip. Până atunci, unii mă îndemnaseră să merg în Hios, alţii în Smirna, iar alţii îmi spuseseră să merg în cetatea tesalonicenilor, la sanatoriile de acolo, căci voi afla grabnică tămăduire. Dar, ca să hotărăsc să fac această călătorie lungă pe mare şi să-mi sfârşesc într-un chip nefericit viaţa, în mijlocul mării sau în vreun port pustiu, lipsit de prezenţa şi de ajutorul preoţilor în acea clipă înfricoşătoare nu era ceva uşor, nici fără primejdie, de vreme ce mă aflam în această stare jalnică. Totuşi, chinurile nesuferite m-au făcut să socotesc toate aceste primejdii mici şi neînsemnate. De aceea, am luat hotărârea să fiu transportat cu targa într-o corabie cu pânze, care avea să călătorească spre oraşele mai sus amintite. Dar, faptul că nu s-a aflat nicio corabie, se vede că a fost spre folos. Căci, cu toate că ajunsesem la deznădejde din pricina nereuşitei călătorii, mi-a ajuns la urechi că în Sfântul Munte se află un oarecare bătrân, pe nume Nichifor, care este monah şi medic la mănăstirea numită „a lui Dionisie” şi care petrece o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Se spunea despre el că nu este un necunoscător în ale chirurgiei ci, dimpotrivă, că este foarte priceput în operarea acestui fel de abcese. Pentru aceasta însă, trebuia să merg la el dacă doream să mă fac sănătos deoarece, potrivit rânduielii pe care şi-o statornicise, bătrânul nu ieşea niciodată din mănăstirea sa.

Aşadar, după ce cu multă osteneală, am făcut înconjurul Athosului într-o mică barcă, deoarece nu era cu putinţă altfel, am ajuns la Mănăstirea Dionisiu. Medicul mănăstirii, aflând de venirea mea şi de ceea ce voiam să-i cer, după ce, fără întârziere, m-a cercetat în amănunt şi s-a gândit bine, m-a încurajat cu bune nădejdi şi mi-a spus că vindecarea mea trebuie să o aştept de la harul Înaintemergătorului (căci mănăstirea este afierosită Sfântului Ioan Botezătorul şi are ca bogăţie Sfintele lui Moaşte, adică o parte din Sfântul său Cap):

– Să ştii că eu, ca şi în cazul altora, voi fi numai un slujitor al vindecării tale care, de fapt, îţi va veni de la Sfântul.

Şi îndată a început tratamentul, punând pe partea bolnavă nişte alifii cu care nădăjduia să înmoaie într-un fel tăria abcesului. De aceea, eu aveam bună nădejde că-mi voi redobândi sănătatea, pe de o parte datorită experienţei bătrânului, iar pe de alta datorită încrederii pe care o aveam mai ales în harul înaintemergătorului (ale cărui Sfinte Moaşte le-am sărutat cu evlavie). Astfel, încă de atunci am început să compun stihuri de mulţumire în măsura eroelegiacă[2], proorocind vindecarea mea atât de vădită.

Abcesul care sub braţul meu a apărut şi-mi mânca cele dinlăuntrul meu,

Mâna Botezătorului îl vindecă prin mâna lui Nichifor.

Bătrânul Nichifor, dintru început s-a străduit să se preocupe de mine cu multă râvnă, punând în lucrare toată iscusinţa sa chirurgicală, aplicându-mi adeseori peste abces plasturi cu tot felul de alifii. Folosea când unele, când altele, meşteşugind nenumărate feluri de leacuri: ierburi, rădăcini, frunze, fructe, grăsimi, cochilii de melci de uscat, lut ars, diferite uleiuri. Şi, câte altele nu a meşteşugit? Prin toate acestea bătrânul a încercat, după cum îl arăta şi numele, să fie biruitor asupra tăriei şi cruzimii patimii, căci Nichifor[3] se numea. Însă abcesul în niciun chip nu ceda şi umflătura nu voia să se smerească, nici măcar să-şi înmoaie puţin tăria, ci mergea mai degrab înspre mai rău, iar din simptomele bolii se putea observa un singur rezultat - şi anume despărţirea sufletului meu de trup. Singurul tratament pe care mai rămăsese să-l încerce bătrânul era operaţia, deoarece ajunsese la concluzia că în adâncul abcesului era centrul sau, cum s-ar spune, rădăcina, de mărimea unui bob de năut. El credea că, dacă ar fi introdus în adânc in­strumentul chirurgical şi ar fi nimerit rădăcina, care era pricina bolii, degrab ar fi stârpit în felul acesta răul din temelie. Dar eu însumi am respins cu tărie intenţia şi mâna cea de fier a bătrânului, sfătuindu-l să nu stârnească focul cu fierul (după spusa lui Pitagora), adică să nu supună deloc operaţiei abcesul, care încă nu se maturizase. După toate acestea, bătrânul Nichifor s-a deznădăjduit de vindecarea mea, iar eu de viaţa mea.

Într-una din zilele şederii mele în mănăstire, şi anume în a douăsprezecea zi de când fusesem supus nefolositorului tratament, când deja ziua se plecase spre seară, iar durerile, cum era şi firesc, mă chinuiau si mai mult, încât credeam că văd moartea înaintea ochilor, deznădăjduit cu desăvârşire de ajutorul omenesc, mi-am îndreptat mintea către însăşi Maica milostivirii şi a milei, pe care am rugat-o cu căldură să-mi fie doctor. Şi cu sufletul zdrobit, cu tânguiri şi cu lacrimi, jelindu-mă şi întristându-mă, cu glas stins rosteam cuvintele: „Caută cu ochiul tău cel milostiv şi cercetează vătămarea pe care o am”, şi celelalte.

Atunci m-am întors către cei de faţă (era lângă mine una din rudele mele, care-mi slujea având rânduiala de diacon, cu numele Tarasie şi care rămăsese alături de mine, şi avva Theoclit, rânduit mai-mare peste biserica din insula Minorka care, după ultima cucerire a insulei de către francezi, a plecat de acolo împreună cu grecii şi a venit în Sfântul Munte, în iubitele sale pustietăţi, în care din tinereţe se nevoia. Mult har avea acesta şi mul­tă bunăvoinţă mi-a arătat, căci atâta timp cât am fost bolnav, mi-a stat alături, îngrijindu-mă şi cercetându-mă după cuvântul Evangheliei). Aşadar, m-am întors către ei şi le-am spus:

– Duceţi-mă înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu!

Căci există în mănăstire un Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care se află Icoana făcătoare de minuni care, în vremea asediului Constantinopolului (626) de către Hosroe, împăratul perşilor, a fost purtată la piept de către Patriarhul Serghie în timpul procesiunii făcute împreună cu tot poporul credincios pe zidurile cetăţii. Şi, cerând ocrotirea Maicii lui Dumnezeu, îndată a primit-o.

M-au luat, aşadar, şi m-au dus jos, în biserică, tocmai în vremea când se aprindeau luminile. Awa Theoclit a început să cânte pentru mine Paraclisul cel Mare, iar eu tot timpul slujbei am fost mâhnit şi am plâns. La urmă, căzând înaintea Icoanei făcătoare de minuni şi udând cu lacrimi pardoseala, am chemat-o cu fierbinţeală pe Maica lui Dumnezeu, am rugat-o şi am implorat-o să nu mă lase să mor într-un chip atât de jalnic, ci să mă vindece, căci toate le poate, ca una ce este Maica adevărată a lui Dumnezeu cel Atotputernic.

Dar, o, minunile tale, Stăpână! Cum să propovăduiesc şi să povestesc măreţia milostivirii tale arătată mie?

Din acea clipă, am simţit că am primit o oarecare putere dătătoare de viaţă şi îndată am ieşit vesel din biserică şi am urcat iarăşi în camera în care stăteam, ţinându-mă de perete cu o mână, iar cu cealaltă sprijinindu-mă în baston. Apoi, m-am întins pe pat şi am dat somn ochilor mei şi odihnă pleoapelor mele, dormind toată noaptea aceea uşurat. Căci atâtea nopţi, din pricina asprimii durerilor, nu mi-a fost cu putinţă nici măcar să închid ochii, ci doar să fur puţin somn întrerupt, aşa cum fac cei care îşi pierd simţirea, mai ales din pricina unor temperaturi puternice ce le pricinuiesc tulburări ale creierului.

Când s-a luminat de ziuă şi m-am ridicat din pat, am văzut cum furtuna în linişte se prefăcuse şi mă simţeam cuprins de o pace adâncă şi că, după acea furtună şi tulburare puternică, venise şi vremea cea bună.

Şi fiindcă abcesul a început să dea înapoi, starea sănătăţii mele a început să se îmbunătăţească. Apoi, abcesul a dispărut cu totul. Atunci am alcătuit şi acea eroelegie în stihuri iambice, mărturisind harul pe care mi l-a arătat Stăpâna mea:

Ceea ce ai dăruit viaţă Celui ce L-ai purtat în braţe,

Mi-ai dăruit viaţă şi mie celui ce purtam moartea sub braţ.

Acestei minuni eu însumi m-am făcut propovăduitor si ea m-a îndatorat mult Maicii lui Dumnezeu. Martori oculari ai minunii, vrednici de credinţă, sunt câţiva din părinţii din acea mănăstire şi cei ce se aflau atunci lângă mine. Dacă cineva nu vrea să creadă în această povestire, este vădit că se împotriveşte cu răutate adevărului şi orice lucru vrednic de credinţă ai vrea cândva să-i povesteşti, unul ca acesta sub nici un chip nu va primi”.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 14-23)