Precum e comună trupului şi sufletului dumnezeirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, îndumnezeind trupul prin mijlocirea sufletului, încât se săvârşesc prin trup fapte ale lui Dumnezeu, aşa la oamenii duhovniceşti harul Duhului, trecând prin mijlocirea sufletului la trup, îi dă şi acestuia să pătimească cele dumnezeieşti şi să pătimească în chip fericit împreună cu sufletul, care pătimeşte cele dumnezeieşti şi care, o dată ce pătimeşte cele dumnezeieşti, are şi ceva pătimitor, lăudabil şi dumnezeiesc.

Mai bine zis, latura pătimitoare din noi, fiind una, se face tot ea şi lăudabilă, şi dumnezeiască. Fiindcă înaintând la împlinirea acestui rost fericit al ei, latura pătimitoare îndumnezeieşte şi trupul, nefiind mişcată de patimile trupeşti şi materiale, ci mai degrabă ea însăşi, întorcând spre sine trupul şi atrăgîndu-l de la plăcerea pentru cele rele, şi insuflându-i prin sine o sfinţenie şi o îndumnezeire de care nu mai poate fi jefuit. Dovada limpede a acestui fapt sunt moaştele făcătoare de minuni ale sfinţilor.

(Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie, în Filocalia VII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 221)