Conţinuturile motivaţiilor fundamentale se pot traduce prin trei manifestări: cerere, strădanie şi dor. Ele sunt conţinuturi bazale ale vieţii spirituale. Fiecărei motivaţii fundamentale în parte îi corespunde o tendinţă fundamentală, care este legată de o trăire afectivă. Acestea sunt reprezentate de stabilitate (tendinţa de a avea suport, apărare, spaţiu şi a trăi starea de siguranţă), apropiere (căldură, relaţie, a simţi viaţa), aprecierea valorii proprii (independenţă, autonomie), împlinire (bucurie, sens în trăire şi acţiune).

Nevoile neascultate şi consecinţele

Cele patru motivaţii fundamentale sunt resimţite intuitiv, iar în cazul în care ele lipsesc, dobândesc un caracter de nevoie. Dacă această simţire-nevoie este blocată, voit înlăturată sau trecută sistematic cu vederea, atunci se afectează îndeplinirea unei condiţii fundamentale a existenţei umane. Acest fapt va genera consecinţe diferite în funcţie de ce motivaţie a fost încălcată.

De exemplu, nevoia de siguranţă neascultată şi care se manifestă prin nesiguranţă este dezvăluită iniţial de nelinişte şi închidere în sine. Aceste sentimente vorbesc de existenţa unei ameninţări psihice care este trăită ca anxietate şi care se poate extinde în timp până la o stare de anxietate generală, de fond. Ea poate fi dusă până la extrem modificând substratul psihic, adică persoana să trăiască o copleşire schizofrenică prin anxietate de fond, totul pornind de la o abordare deficitară a nevoii fundamentale de siguranţă.

Nevoia de apropiere neîmplinită satisfăcător dă iniţial împovărare, care este resimţită psihic ca depresie şi lipsă de vitalitate. Acestea avertizează în fapt despre anxietatea de anticipare pe care o trăieşte persoana, cu referire la relaţie (exemplu frica de a pierde o relaţie sau a pierde bucuria de a trăi). Rigidizarea psihică apărută ca răspuns la aceste semnale va da depresie, care poate evolua prin neascultarea reală de sine, până la o depresie majoră, copleşitoare.

Nevoia de apreciere fără răspuns se percepe ca un gol interior a cărui prezenţă e semnalată frecvent prin starea de singurătate, tristeţe, mâhnire, jignire. Aceste sentimente în fapt deconspiră o bază de anxietate, de anticipare legată de valoarea proprie (teama de a pierde imaginea de sine) care rigidizează psihicul, determinând vulnerabilitatea extremă, reacţii isterice, până la paranoia, tulburări grave de comportament şi personalitate.

O lipsă a împlinirii e percepută tot ca un gol interior, dar şi ca o plictiseală permanentă care au fost hrănite bazal de lipsa găsirii unui sens real, sănătos, viabil, lipsă care poate fi dusă până la vid existenţial şi dispariţia oricărei percepţii legate de sens (şi la posibil suicid).

Moduri de abordare a circumstanţelor vieţii

Psihicul uman va dezvolta reacţii de apărare, cu scopul de a diminua şi evita suferinţa provocată de frustrarea dată de neîndeplinirea premiselor existenţei personale. Aceste reacţii psihice automate, de apărare, în analiza existenţială se cunosc ca fiind „reacţii de coping“. Acestea sunt cu atât mai eficiente, cu cât sunt mai flexibile. Cineva se comportă sănătos din punct de vedere psihic atunci când, de exemplu, într-o situaţie ameninţătoare reacţionează prin evitare, pentru ca altă dată să devină agresiv şi să aibă sentimente de ură, dar atunci când lucrurile sunt importante pentru el, să aibă capacitatea de a le face faţă şi a le suporta. El este deci flexibil în reacţiile sale de coping. Ele au legătură cu circumstanţele exterioare şi pot fi modificate atunci când schimbarea îi apare persoanei ca fiind necesară şi plină de sens. Prin aceasta se caracterizează sănătatea psihică (A. Längle, 1992).

În cazul bolii psihice, trăirea circumstanţelor exterioare duce la reacţii psihice identice, care, şi în situaţii exterioare diferite, se vor declanşa întotdeauna în acelaşi fel. Persoana anxioasă va reacţiona în acelaşi mod anxios atât în cazul unui pericol real, cât şi la solicitări, la sarcini, la gânduri, la schimbări, la orice nou. Corespunzător trăirii, dinamica psihică este cea care urmăreşte o imediată asigurare, mobilizând acele reacţii de coping care s-au dovedit în trecut a fi cele mai eficiente (condiţionări) sau care au fost cel mai bine învăţate şi cel mai des folosite. Aşa se ajunge la elaborarea unor moduri de comportament rigide, inadecvate situaţiei, iar din punct de vedere cognitiv, respectiv personal, mai greu de corectat.

În plan existenţial nu este vorba doar de supravieţuirea la un eveniment, ci de o dezvoltare personală pentru a trăi un echilibru personal, cu sine şi în problemele de viaţă. (După A. Längle, „Înţelegerea şi terapia psihodinamicii în analiza existenţială“)