Totuşi, după credinţa ta, întrucât Dumnezeu luminează mintea mea cea neînţeleaptă, îţi amintesc că ştii şi tu însuţi [cum să procedezi - n. n.]. Pornirile asemănătoare animalelor şi pângărirea din timpul nopţii care urmează după ele, provin ori din căldura obişnuită prea mare, ori din îmbuibarea fără măsură cu mâncăruri gustoase, ori din satisfacerea deasă dinainte a acestei patimi şi deprinderea faţă de ea. Se mai întâmplă şi din mândrie, atunci când îl osândim pe aproapele nostru, de asemenea şi din acţiunea permanentă împotriva noastră a viclenilor diavoli care aprind în inimile noastre patima animalică. Primele două cauze ale acestei ticăloşii urâte de Dumnezeu se sting şi se distrug complet prin înfrânarea de la prisosul mâncării şi a somnului, precum ne învaţă cel ce spune: „Iar eu, când mă supărau aceia”, adică diavolii şi gândurile desfrânate, „m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu” (Ps. 34, 12). Prin „sac” să înţelegi plânsul şi căinţa şi lepădarea de confortul trupesc. Acelaşi ne învaţă din nou, zicând: „Am căzut în suferinţă când ghimpele tău mă împungea” (Ps. 34, 4). Prin „ghimpe” să înţelegi săgeata patimii desfrânării, prin căderea „în suferinţă”, epuizarea de bunăvoie, atunci când cineva se nevoieşte prin nemâncare îndelungată, priveghere şi diferite nevoinţe duhovniceşti, smerita înţelepciune a inimii şi rugăciunea curată, despre care este spus în amănunţime în alt loc: „chinuitu-m-am şi m-am gârbovit până în sfârşit”, adică m-am epuizat prin post şi „toată ziua”, adică toată viaţa mea, „mâhnindu-mă umblam”, ceea ce înseamnă: pomenind întotdeauna păcatul meu, nu am încetat niciodată să jelesc, să mă mâhnesc şi să plâng pentru păcătoşenia mea. Şi aceasta de ce? „Că şalele mele s-au umplut de ocări”, adică de desfrânări „şi nu este vindecare în trupul meu” (Ps. 37, 7).

(Sfântul Maxim Grecul, Viaţa şi cuvinte de folos, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002, p. 225)