Multa vorbire deschide porțile inimii spre păcat

Cuvinte duhovnicești

Multa vorbire deschide porțile inimii spre păcat

După multa vor­bire, când aburul mulțumirii de sine trece, întot­deauna rămâne un anumit simțământ de tristețe și de rușine.

Simțămintele bune sunt tăcute. Revărsări prin cuvinte caută mai degrabă simțămintele iubitoa­re de sine, ca să exprime ceea ce ne măgulește iu­birea de sine și ne poate pune, ni se pare nouă, în cea mai bună lumină. Multa vorbire vine, de ce­le mai multe ori, de la o anumită părere de sine mândră, potrivit căreia închipuindu-ne că sun­tem multștiutori și că părerea noastră despre lucrul cu pricina este cea mai mulțumitoare, încercăm o nevoie neînfrânată de a ne-o spune și de a o întipări și în inimile celorlalți prin belșug de vorbe, cu repetări numeroase, făcându-li-se învă­țători nepoftiți și visând câteodată să aibă ca uce­nici oameni mult mai pricepuți decât ei – și asta atunci când se vorbește despre lucruri care meri­tă cât de cât luare-aminte.

În cea mai mare parte însă, multa vorbire este totuna cu vorbirea deșar­tă, și atunci nu se găsesc cuvinte pentru a înfățișa pe deplin răul care vine din această proastă obiș­nuință, îndeobște, multa vorbire deschide porțile sufletului, prin care iese îndată din inimă căldu­ra evlaviei, și cu atât mai mult vorbirea deșartă. Multa vorbire îi abate omului luarea-aminte de la el însuși, și în inimă, care în felul acesta ajunge să nu mai fie păzită, încep să se furișeze obișnuitele învoiri și pofte pătimașe – câteodată cu asemenea izbândă, încât atunci când se termină vorbirea deșartă, în inimă se află deja nu numai însoțirea cu gândul rău, ci și hotărârea de a săvârși patima cu fapta.

Vorbirea deșartă este ușă spre osândi­re și clevetiri, răspânditoare a veștilor și părerilor mincinoase, semănătoare a neînțelegerilor și vraj­belor. Ea înăbușă gustul pentru ostenelile minții și slujește mai totdeauna drept acoperire pentru lipsa unei cunoașteri temeinice. După multa vor­bire, când aburul mulțumirii de sine trece, întot­deauna rămâne un anumit simțământ de tristețe și de rușine. Oare aceasta nu dovedește că sufletul, chiar fără voia sa, se simte atunci furat? (Sfântul Nicodim Aghioritul)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 84-85)