Capacitatea de a simţi milă este un dar al Duhului Sfânt, o activitate lăuntrică a inimii care ne îndeamnă să înfăptuim anumite lucruri. Un creştin autentic nu poate să nu fie milostiv, întrucât îndurarea Celui Atotmilostiv se revarsă în sufletul lui. 

A înţelege sentimentele altor oameni, a face binele, a învăţa să-i ierţi pe cei care te rănesc, a-i vedea pe ceilalţi drept membri ai familiei lui Dumnezeu, a te bucura de realizările lor ‒ toate aceste sunt căi spre compasiune.

Să ţinem seama de faptul că un copil care n-a fost tratat decât rareori cu dragoste, respect şi bunătate nu va dobândi niciodată darul compasiunii. Un psihiatru a fost întrebat odată: „Ce calităţi aţi dori cel mai mult să aibă copilul dumneavoastră?”, iar răspunsul lui a fost: „Capacitatea de a ţine la cei din jur şi de a-i păsa de ei”. 

Adevărul este că în timpurile noastre cei mai mulți dintre oameni sunt atât de preocupaţi de propria persoană, încât sufletele lor au împietrit şi nu mai vibrează pentru cei din jurul lor. Celui care L-a întrebat ce să facă pentru a moşteni viaţa de veci, Iisus Domnul i-a răspuns cu pilda samarineanului milostiv. A-i ajuta pe ceilalţi, ne învaţă Mântuitorul, nu este o îndeletnicire opţională, ci este o îndatorire absolut crucială pentru mântuirea noastră; acest fapt ar trebui să ne determine să ne examinăm inimile şi faptele.

(Elizabeth White, Cum îndrumăm copilul în viaţa duhovnicească, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, p. 87)