Am găsit undeva o expresie care mi-a plăcut foarte mult, într-o carte de predici a Părintelui Episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu să-l odihnească. El zicea că: „Munca e rugăciunea mâinilor”. E foarte, foarte frumos: „munca este rugăciunea mâinilor”.

Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s-a spus câtă rugăciune să facă, nu i s-a spus câtă muncă să presteze, dar i s-a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune și să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esențială din Pateric. Să nu te ții numai de muncă, ci este cel mai bine să faci și din muncă o rugăciune. Am zis că munca este rugăciunea mâinilor. Să îi dai valoare de mântuire, valoare aducătoare de mântuire muncii pe care o prestezi, pe care și prin care te disciplinezi lăuntric.

La mine vin oameni la spovedit și îi întreb dacă se roagă dimineața și seara, și-mi zic: „Părinte, dimineața-s grăbit și seara-s ostenit”. Și așa este, e o realitate. De ce? Pentru că omul nu găsește timp, nu iși proporționează lucrurile în așa fel încât să aibă timp și pentru Dumnezeu. E adevărat că sunt oameni care nu pot să-și găsească timp, de exemplu oamenii de la țară, care lucrează toată ziua, de dimineața până seara, cum se zice „zi-lumină”. Sigur că nu se mai pot angaja la rugăciune cu un program mai întins și cu citiri din cărțile de rugăciuni și nu putem avea pretenția să-și facă un program asemănător cu al călugărilor. Însă altceva putem să facem, și anume, să-i îndemnăm ca lucrul pe care-l fac, munca pe care o prestează, să o facă cu gândul la Dumnezeu și să le fie ca un fel de rugăciune.

În Filocalie, în volumul I, este o scriere a Sfântului Ioan Casian intitulată Despre cele opt gânduri ale răutății, și acolo, în al șaselea cuvânt, „Despre trândăvie”, se spune că cineva care muncește, de obicei e luptat de un singur drac, pe când cei care nu muncesc, sunt luptați de o mulțime nenumărată de draci și că e mai ușor să te lupți cu unul decât cu mulți.

Mi-e cam rușine când dau mâna cu un om cu mâinile bătătorite, că n-am și eu mâinile bătătorite, că tare mi-aș dori așa ceva. Adică mi-aș dori să fiu, să mă pot încadra într-o muncă din aceasta, care face bătături. Mai glumesc eu câteodată și zic că bătăturile mele sunt la minte.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 92-93)