În contextul atât de familiar nouă, al închinării la Preacurata Fecioară, se află şi o cântare din finalul Paraclisului Maicii Domnului, care pune pe gânduri, la o citire mai atentă : „Mută să fie gura păgânilor celor ce nu se închină cinstitei icoanei tale, celei zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, ceea ce se cheamă povăţuitoare!”

Prima problemă a strofei este aceea că sunt ameninţaţi cu amuţirea cei care nu se închină. Să fie vorba despre un blestem rostit de creştini? Iar a doua problemă se referă la felul închinării: conform unei înțelegeri raționaliste, închinarea la sfinţi a fost pusă de către unii sub semnul întrebării, fiindcă se crede eronat că ea reprezintă o relativizare a cinstirii lui Dumnezeu, ba chiar închinare la idoli. În contextul nostru dilema s-ar adânci şi mai tare, fiindcă nici măcar nu se vorbeşte de închinarea la o persoană, mai precis la Maica Domnului, ci la o icoană a ei. Această obiecţie s-ar baza pe cuvântul Mântuitorului, Care ispitit fiind în pustia Carantaniei, a replicat vrăjmaşului că „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti” (Matei 4, 10). La rândul Său, Mântuitorul cita din Vechiul Testament, din cartea Deuteronomului (6, 13).

Pentru a lămuri cele două chestiuni, este necesar să ne oprim asupra finalului acestei cântări. Imnograful vorbeşte despre o anumită icoană, nu oricare: cea pictată de Sfântul Luca şi care poartă şi un nume: Povăţuitoarea. Tradiţia creştină atestă faptul că prima icoană a Maicii Domnului a fost zugrăvită de Evanghelistul Luca, acesta nefiind numai apostol, doctor şi scriitor, ci şi pictor. Icoana sa are câteva note distinctive. Maica Domnului ţine în braţe pe Pruncul Iisus. Practic avem de-a face cu o icoană (a lui Hristos) în icoană (a Maicii Domnului). Pruncul Iisus binecuvintează cu mâna dreaptă, iar în cea stângă ţine un manuscris înfăşurat, simbolizând Evanghelia: Hristos e Dumnezeul cel milostiv care ne binecuvintează, dar e totodată şi Dumnezeul cel drept, care ne dă Legea cea Nouă, prin care învăţăm dreptatea. De asemenea, chipul Său este cel al unui om matur, cu fruntea supradimensionată (simbolul înţelepciunii). Avem în faţă deci icoana Mântuitorului, care deja ca prunc posedă toate însemnele dumnezeirii Sale. Revenind la Maica Domnului, merită notat faptul că aceasta poartă un acoperământ vişiniu (simbol împărătesc). Ea ţine pe braţul stâng pe Domnul, iar mâna sa dreaptă este aplecată către Prunc, arătând spre El. Tocmai din acest motiv, icoana a primit în greceşte numele de Hodighitria, cea care ne arată calea (hodos), fiindcă Domnul este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). În cântarea Paraclisului citată mai sus, originalul grecesc foloseşte tocmai acest termen, hodighitria, tradus de obicei în românește prin „cea care arată calea”, dar aici, punctual, prin „povățuitoarea”.

Icoana Sfântului Luca se afla, potrivit tradiţiei, într-o mănăstire din Constantinopol, dar s-a pierdut în timpul cuceririi otomane. Însă ea a fost copiată, răspândindu-se în toată creştinătatea, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Astăzi probabil că această reprezentare a Maicii Domnului este cea mai cunoscută dintre sutele și miile de icoane închinate Sfintei Fecioare. Putem aminti aici câteva copii celebre la rândul lor, precum icoana Maicii Domnului intitulată Mântuirea poporului Roman din biserica Santa Maria Maggiore din Roma, icoana Maicii Domnului Portărița de la mănăstirea Iviron din Muntele Athos, cea numită Smolenskaia din Rusia, ori Madona Neagră din Częstochowa, Polonia. Nu mai puţin cunoscută ne este icoana Maicii Domnului de la Nicula.

Maica Domnului Hodighitria ne arată Calea. Adică, ne arată cui datorăm închinare: Dumnezeului Care S-a întrupat şi S-a făcut om, Cel înţelept, Care ne binecuvântează şi aşteaptă de la noi împlinirea dreptăţii Sale. Lui singur ne închinăm şi îi slujim. Pe El îl adorăm, Îi acordăm cinstirea absolută. Nu ne închinăm imaginii Sale, ci Lui însuşi, cu credinţa că, aşa cum El însuşi S-a arătat nouă în chip omenesc, tot aşa arătarea Lui se prelungeşte până la noi în icoană, în imaginea care ne înlesneşte vederea lui Dumnezeu Celui nevăzut. Iar Maicii Domnului şi sfinţilor ne închinăm ca unora care au bineplăcut prin viaţa lor Domnului, ca unora care mijlocesc pentru noi. Pe ei îi venerăm, îi cinstim ca „vase alese” ale Domnului.

Ajungem aşadar la prima problemă, aceea a amuţirii celor ce nu se închină icoanei. În textul grecesc verbul „einai”, în românește: „a fi”, lipseşte uneori, se subînţelege din context. Aşa se întâmplă şi aici. O propoziţie fără verb nu are sens în româneşte, de aceea se adaugă de obicei la traducerea în limba noastră cuvântul „este”. Prin urmare, traducerea corectă a imnului de aici ar fi nu „mută să fie gura păgânilor…”, ci „mută este gura…”. Altfel spus, nu poate să vorbească, e necuvântătoare gura celor ce nu se închină icoanei Domnului, fiindcă nu cunoaşte taina Întrupării. Aşadar nu este vorba de un imperativ, nici de ameninţare sau blestem. Imnograful pur şi simplu constată că aceia care nu au cunoscut taina Întrupării Domnului din Sfânta Fecioară, cea care ni L-a arătat, nu au ce să ne spună.