Sfântul Voievod Neagoe Basarab, domnul Țării Românești (1512-1521), descendent pe linie paternă din familia Basarabilor și pe linie maternă din familia Craioveștilor, străbunicii săi fiind ctitorii Mănăstirii Bistrița din Oltenia, a fost o fire intelectuală și religioasă, viața acestuia fiind încununată de realizări pe toate planurile și căpătând accente isihaste.

Formarea sa religioasă a început în sânul familiei, acolo unde mama sa l-a învățat din fragedă pruncie valorile creștine. Apoi, mănăstirea Bistrița i-a devenit școală duhovnicească, loc în care a aprofundat învățătura creștină și a luat contact cu multe scrieri și manuscrise, devenind astfel „prieten al Sfinţilor Părinţi” (troparul Sfântului). Tot în această mănăstire l-a întâlnit pe Sfântul Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, chemat de domnitorul Radu cel Mare în Țara Românească cu scopul de a se ocupa de viața bisericească și culturală. De la acesta, tânărul Neagoe s-a deprins în tainele isihasmului, fiind înzestrat cu înțelepciune în plan duhovnicesc.

Din anul 1512, acest „domnitor preaînţelept între căpeteniile neamului românesc” (troparul Sfântului) vine la conducerea Țării Românești. Activitatea sa este una bogată atât pe plan politic, cât și pe plan cultural-bisericesc. În plan politic, a avut relații pașnice cu statele vecine, iar în plan cultural, sub domnia sa, călugărul Macarie își continuă activitatea tipografică , și în 1512 apare cea mai însemnată lucrare – Tetraevanghelul. Pe lângă aceasta, a obținut canonizarea patriarhului Nifon în 1517, pe care îl considera părintele său spiritual. 

Neagoe Basarab a fost un domnitor bun și un evlavios ctitor de biserici și mănăstiri atât în țară, cât și în străinătate. De aceea, a acordat o atenţie deosebită tuturor bisericilor din ţară şi din afara graniţelor ţării. Totodată, paginile istoriei ne arată că domnitorul a susţinut financiar patriarhiile Constantinopolului şi Ierusalimului, mănăstirile Cutlumuş, Hilandar, Marea Lavră, Dochiariu, Esfigmenu, Filotheu, Pantocrator, Sfântul Pantelimon (sau Russikon), Sfântul Pavel, Simonopetra, Stavronichita, Xiropotam din Muntele Athos. Pentru întărirea credinței ortodoxe a creştinilor din sudul Dunării, aflaţi sub stăpânire otomană, domnitorul a sprijinit şi numeroase mănăstiri din Serbia, Macedonia şi multe altele. Astfel, se observă dragostea pe care domnitorul a avut-o față de biserica cea adevărată urmând cuvintele Mântuitorului Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Pe lângă toate acestea, personalitatea fascinantă a domnitorului Neagoe Basarab este legată de două puncte importante în cultura românească: măreața și impresionanta biserică de la Curtea de Argeș, sfințită pe 15 august 1517 de către mitropolitul Macarie și lucrarea sa, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, una dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii. Această lucrare monumentală a fost redactată între anii 1513 și 1521 în slavonă și avea ca scop să îl inițieze pe Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab, în momentul în care acesta avea să vină la conducere, în probleme teologice, politice, morale etc.

Pentru faptul că voievodul și-a petrecut tinerețea la mănăstirea Bistrița, unde a studiat numeroase scrieri patristice și s-a format sub atenta îndrumare a ierarhului Nifon, lucrarea sa abundă în învățături ale unor Sfinți Părinți precum Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Grigorie de Nazianz ș.a., precum și în învățături scripturistice, făcând trimitere la cele patru cărți ale Regilor din Vechiul Testament. Pe lângă acest fapt, opera sa conținea analogii cu Învățăturile împăratului Vasile I Macedoneanul către fiul său, Leon și cu o altă lucrare care circula în acea epocă, Principele, tratatul lui Niccolo Machiavelli.

Vasta cultură teologică pe care domnul muntean a deprins-o în anii săi de viață este foarte bine evidențiată în această lucrare impresionantă, ce poate fi considerată o adevărată expresie a moralei creștine în ceea ce privește conducerea statului, relațiile domnitorului cu dregătorii, cu clerul și cu poporul, alcătuind astfel un adevărat manual de conducere a unei țări și, totodată, aducând o importantă mărturie asupra diplomației medievale românești. 

Ideile despre conducerea corectă, pe care opera le prezintă, sunt variate și importante din punct de vedere teologic. Astfel, apare ideea monarhiei de drept divin: „Că nu te-au ales, nici te-au unsu oamenii spre domnie, ci Dumnezeu te-au ales şi te-au unsu şi a aceluia plăcere să faci”. Neagoe Basarab întărește ideea alegerii domnului din voia lui Dumnezeu, făcând referire la cărțile Regilor, acolo unde regii erau aleși de Dumnezeu și erau unși spre a fi reprezentanții Acestuia pe pământ spre a conduce poporul Său. Conducătorul trebuie să judece drept, fiecăruia după ceea ce a făptuit, să aibă grijă de cei greu încercați. Judecând cu dreptate, acesta își fac un nume bun în lume și se conformează învățăturii creștine.

Dreptatea în popor, mai ales față de cei săraci, este un motiv central al operei lui Neagoe Basarab, mai ales pentru că acesta credea că exercitarea dreptății evanghelice este țelul cel mai important al guvernării domnului: „Iată că suntem datori, noi cei puternici, să ajutăm celor slabi să-i îndreptăm şi să nu facem atâta în voia noastră, cât în voia vecinului şi săracului şi a neputernicului, că aşa zice marele Pavel”. Domnitorul promova valorile creștine și credea în egalitatea tuturor oamenilor. Pentru aceasta, apare și ideea egalității între popoare, promovând o politică pașnică, prin care statul său să fie în pace cu vecinii săi. Îndemnul „să nu iubiţi vremile de răzmeriţă şi să săriţi la fapte de trufie” este direcționat exact spre a păstra pacea cu popoarele din jur. Dorința aceasta pe care Neagoe Basarab o lasă fiului său se reflectă din politica pașnică a acestuia pe plan extern, pentru care a fost numit „mare iubitor de pace”.

Pe lângă toate acestea, Neagoe Basarab dezvoltă și alte teme teologice precum este cea a cinstirii icoanelor, căci „icoanele sunt semnul şi chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi pecetea lui”. Acesta vede în icoane o legătură între om și Dumnezeu, care au nevoie de un cadru, adică Biserica. Domnitorul promovează valori creștine precum dragostea, credința, smerenia, răbdarea, abținerea de la rele și curățenia sufletească, promovând postul și rugăciunea. Despre credință și rugăciune, Neagoe Basarab spune că „noi să credem cu tot sufletul şi să mărturisim şi nu cu vreo părere cumvaş, cu toată adeverinţa”. În încheierea operei sale, domnitorul rostește o rugăciune „care au făcut la eșirea sufletului său cătră Domnul nostru Iisus Hristos”. Rugăciunea ocupă un loc foarte important în concepția lui Neagoe Basarab, care luase contact cu ideile isihaste promovate de profesorul său, Nifon.

Sfântul Voievod Neagoe Basarab a avut o contribuție uriașă pentru cultura românească, având o vastă învățătură și fiind bine ancorat în duhul credinței ortodoxe, având o înclinaţie spre o viaţă isihastă, spre trezvie şi împlinire a poruncilor celor dumnezeieşti. A fost un bun cunoscător al limbilor greacă și slavonă, un spirit cu mare înclinație spre artă, vocația sa artistică fiind manifestată în bisericile monumentale ridicate în perioada domniei sale, mai ales biserica Curtea de Argeș, și mai ales în ceea ce privește domeniul literaturii, unde s-a evidențiat prin fascinanta sa lucrare „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. Chiar dacă a trecut la cele veșnice la vârsta de 39 de ani, în luna septembrie a anului 1521, domnitorul a lăsat o bogată comoară culturală și spirituală, fapt pentru care, începând cu anul 2008, din data de 26 septembrie, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Neagoe Basarab a fost trecut în rândul sfinților.

Așadar, acest voievod luminat, ctitor și om de cultură românească, binefăcător al întregii Ortodoxii Răsăritene, dar și promotor al valorilor creştine, om al păcii şi trăitor isihast rămâne un exemplu pentru fiecare creștin ortodox.

Filip-Hristofor Cane și Cristian-Marian Damian – studenți ai Facultății de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” din București