Zis-a Domnul: nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi. Daţi şi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura. Şi le-a spus şi pildă: Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poţi să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând bârna care este în ochiul tău? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune. Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini. Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui. (Luca 6, 37-45) (Marți în săptămâna a 20-a după Rusalii)

Versetele din Evanghelia acestei zile de marți constituie o înșiruire de aforisme ce pot fi citite independent unul de altul, semănând cu o colecție de proverbe. Cineva care nu ar fi familiar cu acest fragment dintr-o predică a Domnului Iisus ar putea crede, tot la fel de bine, că fiecare nou verset e luat din Vechiul Testament sau Pildele lui Solomon. Fiecare aforism din cele de mai sus conține două părți: una care se referă la persoana noastră, a fiecăruia dintre auditorii de odinioară ori cititorii de acum ai Scripturii, iar cealaltă care se referă la efectul pe care o acțiune a noastră o are, la început asupra celor din jur, ca apoi să se răsfrângă asupra noastră. 

Avem de-a face cu niște „bumeranguri” teologice, dacă ni se permite această metaforă. Cu ce măsură faci un lucru, cu aceeași măsură vei primi înapoi. Dacă nu judeci, nu vei fi judecat, iar dacă nu acuzi pe cineva, nu vei fi acuzat. Tot la fel, dacă ierți, vei fi iertat. Este vorba despre ceea ce rostim zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru”: „și ne iartă nouă greșelile noastre, pecum și noi iertăm greșiților noștri”. Și, totuși, cursul vieții ne determină adesea să ne punem întrebarea dacă Hristos are dreptate. De câte ori nu ni s-a întâmplat să facem un bine și să fim răsplătiți cu răul sau, din contra, să facem ceva rău și să nu fim pedepsiți? Dar Domnul nu se referă în mod necesar la un efect imediat al faptei noastre. Bumerangul duhovnicesc, pozitiv ori negativ, are efect pe termen lung fiindcă cele duhovnicești își găsesc ecoul în veșnicie și nu se referă la lumea de aici decât secundar. Iar îndemnurile Domnului continuă: „Dați și vi se va da”; „Cu ce măsură veți măsura, cu aceea veți primi înapoi”. Ceea ce înțelegem din această înșiruire de îndemnuri este că nimic din ceea ce facem nu rămâne fără un efect, fără o răsplată pe măsură. Da, la Dumnezeu se contorizează totul, însă altfel decât la oameni. Fiindcă dreptatea lui Dumnezeu nu are în spate raționalitatea căzută a omului, ci raționalitatea desăvârșită, care tinde spre veșnicie.

Textul Evangheliei continuă cu o serie de pilde scurte, însă tot în forma aforismului cu două părți: un orb călăuzește un orb, iar efectul e cel așteptat, amândoi vor sfârși căzând în groapă. Aceasta poate face referire la atunci când ne căutăm un îndrumător în viață. Nu e recomandat să ne oprim asupra unei persoane care este la fel ca noi, care ne face neapărat plăcere fiindcă s-ar putea să nu ne fie o călăuză potrivită. Fiind supus acelorași imperfecțiuni ca și noi, pseudo-învățătorul ne poate îndruma greșit și nu vom sfârși prea bine. De aceea, Domnul mai adaugă că ucenicul întotdeauna este sau trebuie să fie mai mic decât învățătorul. Însă când ucenicul își ajunge din urmă învățătorul în competență, atunci se vorbește despre „ucenicul desăvârșit”, care el însuși a dobândit capacitatea de a fi la rândul lui învățător. Tradus într-un exemplu, aceasta înseamnă că ucenicul ce se plasează deasupra învățătorului său, adică se crede mai învățat, mai bun, e clar că nu mai are ce învăța de la învățător. Dar aceasta poate să fie un semn că ucenicul de fapt e în eroare și, crezându-se mai învățat, e clar că lecția a încetat. Uneori se întâmplă ca, de exemplu, la nivel intelectual, ucenicul să  ajungă la statura învățătorului. Dar în cele duhovnicești nu prea se poate așa ceva fiindcă nici învățătorul nu stagnează vreodată, ci el însuși e într-o eternă creștere către Domnul, creștere care în limbajul teologic se numește „epectază”. E de reținut însă că scara competenței cere respectul ucenicului față de cel mai mare. Altminteri, haosul care se va crea din amestecarea ierarhiilor ar duce la imposibilitatea unei evoluții.

Ultima serie de aforisme se referă tot la judecata aproapelui. Ca să pot fi în stare să judec pe cineva, trebuie mai întâi ca eu însumi să fiu desăvârșit, adică liber de greșeala supusă judecății. Altfel, eu ca judecător voi fi nedrept pentru că nu văd limpede. Dacă eu însumi sunt supus unui păcat, nu pot judeca pe alt păcătos pentru că aș avea vederea neclară. Aș fi părtinitor. Prin urmare, Domnul aprofundează aici ceea ce a spus mai devreme: „nu judecați și nu veți fi judecați”. Ca să putem ieși din această stare greșită, a judecătorilor incapabili, trebuie să conștientizăm roadele noastre. Dacă ele sunt bune înseamnă că suntem oameni buni, corecți. Dacă roadele noastre nu sunt chiar așa cum ar trebui să fie, înseamnă că undeva greșim. S-ar înțelege că suntem ceea ce facem. Faptele noastre ne oglindesc interiorul, fie el bun, mai puțin bun sau rău. Dacă din inima noastră izvorăsc cuvinte bune, fapte bune, înseamnă că ne caracterizează bunătatea. Dacă din contra, dăm drumul cuvintelor rele, bârfelor, vorbelor de rău, faptelor reprobabile, înseamnă că mai avem de muncit pentru a fi vrednici de Domnul.

Nimeni nu poate să fie bun cu adevărat, din moment ce încă face rele. Și cum nimeni nu e fără de păcat, rezultă că nimeni nu este bun întru totul. De aceea, în loc să ne erijăm în judecători, învățători și drepți, mai degrabă ne-am lăsa în voia lui Dumnezeu și L-am ruga să lucreze în noi cele bune. În dragostea și mila Sa pentru noi, El e singurul Care poate face ca din mărăcini să crească smochine, adică are puterea de a transforma în lucrări bineplăcute faptele unor oameni nu tocmai buni, așa cum suntem noi.