În Universul sensibil, omul este singura fiinţă care se bucură de darul libertăţii. Toate celelalte făpturi se mişcă doar în limitele naturale ale firii lor. Spre deosebire de acestea, omul transgresează limitele naturale ale firii sale prin raţiune şi libertate.

La om, a fi liber coincide cu puterea de a guverna lumea. Este darul prin care ne aseamănăm cel mai mult cu Dumnezeu, El Însuşi nepermiţîndu-şi să ni-l clintească în vreun fel. În afara libertăţii, omul decade din drepturile umanităţii sale şi totodată din relaţia cu Dumnezeu şi cu lumea. Fără libertate, omul trăieşte într-un plictis insuportabil, într-o derutare groaznică şi într-un iad de neimaginat.

Numai aşa înţelegem aviditatea omului de a-şi revendica sau de a-şi impune, cu orice sacrificiu, propria libertate. De altfel, prin excelenţă, preţul libertăţii este sacrificiul. La acest capitol, însă, oamenii se împart în două categorii: cei care-şi răscumpără libertatea prin jertfa de sine şi cei care-şi revendică libertatea jertfind pe alţii. Altfel spus, atunci când ne revendicăm libertatea sacrificăm pe alţii pentru noi, pe când atunci când ne sacrificăm propria libertate salvăm pe alţii prin ea, iar noi ne-o eliberăm de orice condiţionare. Vorba lui Constantin Noica: „Nu-mi dau marea libertate, pe niscaiva libertăţi!”.

Limita dintre aşa-zisa protejare a libertăţii prin compromisuri repetate şi aşa-zisa ei pierdere prin constrângere de bună voie este foarte fină. Diferenţa dintre ele o face Adevărul. Când suntem în Adevăr, atunci libertatea noastră se restaurează şi se arhistructurează implicit. Şi aceasta se întâmplă, numai pentru că toată puterea libertăţii şi toată „garanţia” autenticităţii ei, este dată de Adevăr. Pe aceasta ne-o spune răspicat Mântuitorul Hristos: „Veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi!” (In. 8, 32).

Când suntem în Adevăr, Libertatea noastră este fără limite. Puterea Adevărului dezmărgineşte libertatea chiar şi de condiţionările firii create. Practic, ceea ce îl face pe om suverav faţă de sine, peste făpturi şi peste tot Universul nu este afirmarea libertăţii, ci unirea cu Adevărul. În Adevăr, omul se poziţionează fără pericol faţă de Dumnezeu, faţă de sine şi faţă de întreaga creaţie. Numai această verticalizare îi normalizaează propria existenţă, îi potenţează la maximum statutul de stăpân/împărat al creaţiei (Fc. 1, 28) şi îi deschide fără limite libertatea, adică creşterea întru asemănare cu Dumnezeu.

Totuşi, continuăm a ne întreba retoric: „Ce este Adevărul?” Multora dintre noi, ne-ar fi fost mult mai uşor dacă am fi avut un răspuns garantat. Ca un fel de axiomă. Însă, deşi i s-au fixat de-a lungul timpului multe definiţii-axiome-norme, rămâne totuşi singura întrebare a vieţii al cărei răspuns este dezirabil, indiferent de cine şi în ce fel îl formulează. Numai că, echivocul faţă de adevăr derutează existenţa omului, pe când Taina Adevărului o împlineşte odihnitor. Practic, limitele libertăţii noastre sunt date tocmai de nepuţinţa răspunsului ultim la întrebarea: „Ce este Adevărul?”

Prin urmare, cu cât răspunsul este mai din înalt, mai ceresc, cu atât libertatea este mai nelimitată. Şi cu cât răspunsul este mai de jos, mai mundan/monden, cu atât libertatea îşi pierde din consistenţă trecând spre limita ei inferioară, spre libertăţile robite la patimă. Adică, nevoia de libertate se confundă cu nevoia de libertăţi, atunci când adevărul e de jos, de la oameni. Deci, ca să fim liberi cu adevărat (sic!) avem nevoie de răspunsul Făcătorului nostru. Şi cunoscând acest imperativ, adesea, definiţiile oamenilor sunt investite cu „parfum divin”, cu iluzia că pot împlini nevoia omului de libertate întru Adevăr.

În realitate, Dumnezeu nu ne-a trimis din cer un astfel de răspuns, iar Mântuitorul a refuzat să răspundă, exact la această întrebare: „Ce este Adevărul?”, atunci când Pilat derutat de propria existenţă şi nedumerit de situaţia confuză în care se afla, dorea de la Hristos un răspuns garantat în virtutea căruia să ia o hotărâre salvatoare, care să nu-i încorseteze libertatea (In. 18, 38). Pilat nu primeşte răspuns tocmai de la Cel ce putea să il ofere cu toată autoritatea. Nici noi nu vom primi. Nici de la Dumnezeu şi cu atât mai puţin de la oameni. Aceasta ne arată că pe această linie a căutării Adevărului, libertatea noastră a fost, şi este încă, în mare pericol.

Totuşi, Dumnezeul nostru nu ne lasă nicicând lipsiţi de Adevăr. El ne-a zidit și a zidit totul întru Adevărul Său. Adică, tot ce vine de la Dumnezeu și tot ceea ce El a zidit și susține în existență este Adevăr 100%. Iar atunci când am căzut din El, pentru a nu ne chinui cu căutarea unor formule despre Adevăr, Se revelează El, direct, aşa precum este: Adevărul lumii. El se face mut în faţa întrebării despre adevăr, dar Se descoperă ca Însuşi Adevărul: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Adică, El, Dumnezeu înomenit, este soluţia dumnezeiască la căutările omeneşti şi răspunsul omenesc la căutările dumnezeieşti ale Adevărului (parafrazându-l pe Sf. Justin Popovici). Este indicatorul spre Adevăr. Este sursa Adevărului. Este susţinerea trăibilă a Adevărului. Este Adevărul Total pus în orice făptură și în Universul întreg. Adevărul care corespunde întru totul arhitecturii noastre conştiente, tuturor capacităţilor noastre raţionale, întregii nostre structuri neuronale, năzuinţelor noastre spirituale, dorinţelor nelimitate ale libertăţii noastre şi întregii noastre vieţii, pentru a fi trăită întru bucurie. Adică, din Dumnezeu se revarsă și Întru El se descoperă şi în El se împlineşte tot Adevărul libertăţii noastre.

În consecinţă, stabilirea sursei Adevărului este esenţială pentru existenţa noastră pe pământ. Pentru aceasta, întrebarea cu privire la Adevăr trebuie să-şi schimbe formularea, şi vom întreba nu ce, ci: Cine este Adevărul? Şi răspunsul vine numaidecât, întrucât el nu se bazează pe efortul omului de a-l căuta şi de a-l găsi, ci pe Dumnezeu care ne-a căutat şi ne-a iubit Cel dintâi (I In. 4, 19).

Dumnezeul nostru se revarsă ca Adevărul total al Vieţii, nu în faţa, ci înlăuntru omului. Numai în asemenea condiţii, setea omului de Adevăr se împlineşte, iar libertatea lui se dezmărgineşte. Şi dacă se întâmplă – şi negreşit se întâmplă – ca să-i fie constrânsă libertatea din partea societăţii, pentru omul plin de Adevăr, chiar nu mai conteată. El se poate da uşor spre înlănţuire în exterior, cât timp are libertatea Duhului în interior (II Co. 3, 17). Mai mult, omul Duhului, chiar consideră orice constrângere exterioară un semn al libertăţii interioare (F. Ap. 26, 29; Rm. 8, 15). În acest sens, Petre Ţuţea, citându-l pe Fericitul Augustin, spune providenţial: „Robeşte-mă Doamne ca să fiu liber!”

Invers, impunerea libertăţii mele peste şi dincolo de libertatea celuilalt, este cel mai bun semn al robiei interioare, al confuziei şi al decăderii din Adevăr, iar consecinţele dezastruoase (spiritual şi social) se impun de la sine (vezi: Rm. 1, 21-32).