„Uneori, nervozitatea părinților se exprimă prin neliniște. Accidentele, bolile, infecțiile, insuccesul școlar, companiile rele, toate li se par deopotrivă de amenințătoare. Cel mai mic simptom îi determină să alerge la medic. O notă proastă provoacă o vizită la învățător. Un cuvânt urât îi cufundă în întristare pe părinți, deoarece din asta trag concluzia că fiul lor a luat-o pe o pantă rea. Acești părinți se acuză reciproc că au neglijat supravegherea strictă a copilului și cercetează cu scrupulozitate carnetele de note, mâinile care nu au fost spălate, prietenii care l-au învățat pe copilul lor toate urâciunile.”

Din câte cunoaștem, nu sunt puțini părinții care, din pricina nervozității lor, manifestă această neliniște. Rău este că ei nu consideră această neliniște ca pe ceva bolnăvicios, nesănătos, ci cred că este un dar deosebit, că este o calitate. Cred că sunt diferiți de ceilalți oameni, de celelalte mame – în mod special, mamele manifestă această neliniște – care par oarecum nepăsătoare. Consideră că au ceva în plus, ceva bun în comparație cu ceilalți. Și totuși, această neliniște nu este numai o simplă slăbiciune, ci o boală, care se manifestă acolo unde există o stare de nervozitate.

Este evident că un astfel de părinte, fie că înțelege, fie că nu, nu poate trăi în Hristos și nu poate să ne convingă că are încredere în Hristos, în pronia lui Dumnezeu. Nu poate să spună că-și iubește cu adevărat copilul, că nu procedează cu copilul ca și cu proprietatea lui, că nu copleșește personalitatea aparte a copilului.

Părinții, profesorii și chiar preoții, trebuie să aibă drept scop să ajute fiecare om și, în mod special, pe copil. Trebuie să aibă drept scop să-l ajute pe copil, nu să-l stăpânească. Au drept misiune să respecte personalitatea lui și să-l ajute să se dezvolte liber.

Când este cineva renăscut duhovnicește și nu are numai culoare creștină, când are cu adevărat încredere în Dumnezeu, când trăiește în Hristos și are în sine Duhul lui Dumnezeu, când are înlăuntrul lui vie prezența lui Dumnezeu și simte pronia Lui nu poate să manifeste neliniște. Chiar și atunci când vede că toate se îndreaptă spre catastrofă, cu sânge rece, smerit, cu înțelepciune, cu speranță, cu siguranță de sine aș spune, face tot ceea ce-i stă în putință să rezolve problema, dar nu va fi neliniștit. Neliniștea, înainte de toate, trădează o incorectă relație cu Dumnezeu, și în plus, trădează un dezechilibru psihologic al omului. (...)

Consecințele neliniștii părinților asupra copilului

„Pe de o parte, copilul va fi privat de libertate, va fi izolat de colegii lui și va fi supravegheat strict. Acesta este, adeseori, cazul copilului singur la părinți. Pe de altă parte, copilul va deveni neliniștit, se va teme să aibă inițiative, să-și asume responsabilități, care nu vor duce poate la sancțiuni, dar vor genera cel puțin temeri și acuze. Va da o importanță exageratî măsurilor de prevenire care au fost luate. Va deveni supus, ascultător, dar plin de neliniște, închis în sine, cu limitări în exprimare și în libertate.”

Să nu credeți că atunci când copilul este supus și ascultător este totul bine. Unele mame fac totul numai ca să-l conducă pe copil la o stare de supunere și de ascultare, pentru a nu avea probleme de nici un fel. Sunt alte mame care trimit copilul la școală pentru a scăpa de el. Aceasta nu este educație. Educație înseamnă multă grijă, dar nu cu neliniște și nervozitate.

(Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, Editura Bizantină, București, 2005, pp. 159-166).