Neliniștea și deznădejdea din lupta cu patimile duc la mândrie sufletească. Nici chiar în cele mai grele încercări nu trebuie să se bucure vrăjmașul de neliniștea și deznădejdea noastră; pacea se coboară în adâncimea smereniei, iar noi vedem exact neputința noastră, pe care o aducem înaintea lui Dumnezeu și dobândim liniștea.

Dumnezeu socotește uneori să ne lase în întunericul sufletesc, în împietrire și răceală, ca să ne considerăm cei mai răi și mai păcătoși decât toți, fără să căutăm mângâiere duhovnicească, socotindu-ne nevrednici; în aceasta constă devotamentul smerit, desăvârșit, față de Mântuitorul.

(Ieromonahul Benedict Stancu, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, București, 2008, p. 64)