Nobleţe duhovnicească! Nimic altceva nu-L înduioşează atât de mult pe Dumnezeu ca nobleţea. Ea este receptorul Harului dumnezeiesc. Cât de simple şi de uşoare sunt lucrurile şi cât de grele le facem noi! În toate este nevoie de nobleţe duhovnicească. Dacă cineva nu va înţelege lucru acesta, chiar de va face trei privegheri pe săptămână sau de va ţine de trei ori pe lună post negru de trei zile sau se va ruga ore întregi, chiar de îşi va păstra şi curăţia trupească, toate acestea nu-i vor fi de nici un folos. Nu spun că nu trebuie să le facă cineva şi pe acestea, dar să se îngrijească să dobândească lucrul cel mai important dintre toate: nobleţea duhovnicească, care este curăţia sufletească. Să nu existe înlăuntrul lui interes propriu, voie proprie, egoism, dorinţă de a plăcea oamenilor şi celelalte, pentru a se face plăcut lui Dumnezeu. Când nu există toate aceste patimi, atunci, chiar şi fără să se roage, omul are curăţie sufletească şi se înrudeşte cu Dumnezeu, se uneşte cu El.

Numai prin nobleţe omul reuşeşte să intre pe aceeaşi frecvenţă cu Dumnezeu şi să aibă legătură cu El, să lucreze pe frecvenţa lui Dumnezeu. Altminteri, butonul este întors pe o altă frecvenţă. De aceea căutaţi să schimbaţi antena… Există antene verticale şi orizontale. Cele verticale se „sprijină” pe ele însele şi nu fac bine contactul, pierd uşor semnalul. Pe când cele orizontale se extind şi de aceea au o rază mare de recepţie, încât reuşesc să perceapă chiar şi semnalele slabe. Vreau să spun că cel care se sprijină pe sine însuşi nu s-a eliberat de propriul eu, nu are nobleţe. De aceea nu are nici Harul lui Dumnezeu, nici luminare dumnezeiască.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Editura Evanghelismos, 2007, p. 251)