Părintele Arsenie s-a născut în 1886, în Pont, într-o familie cu mulți copii și cu părinți credincioși. La Botez a primit numele Anastasie. Copilăria i-a fost marcată de vremuri în care grecii erau prigoniți de turci – locuitorii din Pont fiind expatriați în Rusia. Astfel, de la 12 ani, Rusia de sud a devenit o nouă casă.

În toate schimbările și problemele vieții, constanta a rămas dreapta credință – transmisă exemplar de către părinți și bunici. Încă de când era mirean, făcea mari nevoințe de post și de rugăciune. Citind despre Sfintele Locuri în care a trăit Iisus Hristos, și-a dorit să se mute în Palestina și să se afierosească Sfintelor Locașuri de închinăciune. Înainte de plecare, pentru a respecta tradiția care spunea că fiecare creștin trebuie să boteze măcar un copil, a creștinat pe Haralambie – fiu al fratelui său, Leonidas – care, peste ani, și-a urmat nașul în Sfântul Munte, fiind devenind Starețul Haralambie Dionisiatul.

După multe peripeții și ispite, tânărul Anastasie a ajuns la Sfintele Locuri. A fost novice la Locașul Preasfântului Mormânt, apoi rasofor, cu numele Anatolie, în muntele Sarantario.

După opt ani de slujire în Palestina, în jurul anului 1918, monahul Anatolie a luat binecuvântarea de a pleca în Muntele Athos. S-a oprit la Mănăstirea Stavronikita. După noviciatul canonic de un an în acest loc, a primit Marea și Îngerească Schimă și numele de Arsenie. Pentru doi ani, ascultările și treburile pe care le avea îi încurcau programul isihast – de aceea, a pus la rugăciune gândurile lui de neliniște. Dumnezeu n-a pregetat să-i vorbească: „Arsenie, fugi, taci și te liniștește”.

S-a îndreptat spre partea sudică a Athonului, unde se nevoiau asceți renumiți, locuitori la chilii, spileoți (locuitori în peșteră), schitioți. Acolo a fost călăuzit de Dumnezeu și un alt îndrăgostit de liniște, tânărul Francisc – cel pe care astăzi îl cunoaștem ca fiind Sfântul Iosif Isihastul.

În ziua Schimbării la Față a Mântuitorului din anul 1922 s-au întâlnit cei doi, devenind prieteni și frați în Hristos. Au hotărât să rămână unul lângă celălalt până la adormirea lor. În ciuda faptului că era mai tânăr și încă mirean, Monahul Arsenie i s-a supus Sfântului Iosif. Cei doi au căutat multă vreme un gheronda și un loc potrivit în care să se dedice lucrărilor înălțătoare ale rugăciunii și pocăinței. Au găsit ca duhovnic pe părintele Efrem – și pe acesta l-au luat cu ei într-un loc pustiit, la Schitul Sfântului Vasile.

Conform unei rânduieli aghiorite nescrise, când păritele Efrem a plecat la Domnul, cel mai vechi în tundere ar fi trebuit să devină următorul gheronda. Dar, în acest caz, părintele Arsenie s-a smerit și-a refuzat această cinste, știind că Sfântul Iosif e mai înzestrat de Dumnezeu pentru a purta o asemenea responsabilitate.

Rămași singuri, cei doi asceți s-au lepădat desăvârșit de sine și trăiau numai pentru Hristos. Mâncau o singură dată în zi – cel mai adesea posmagi, și aceia vechi sau viermănoși –  și aveau rânduiala privegherii neîncetate. Părintele Arsenie mărturisea ucenicilor că făceau câte 3.000 de metanii mari, iar restul privegherii ședeau în picioare. În ceea ce privește somnul, mulți ani la rând nu s-au așezat pe un pat – ci numai se așezau într-o strană pentru a-i da trupului puțină odihnă.

Cei doi mari nevoitori au trăit 20 de ani la Schitul Sfântului Vasile. În 1938 au coborât cu o obște restrânsă la Sfânta Ana Mică – iar în 1953 s-au mutat mai jos, la Nea Skiti.

Sfântul Iosif Isihastul a trecut la cele cerești în anul 1959. Părintele Arsenie Spileotul a mai stat opt ani la Nea Skiti, apoi 12 ani la chilia Bourazeri a Mănăstirii Hilandar și ultimii trei ani din viață i-a petrecut la Sfânta Mănăstire Dionisiu. De acolo, pe 15 septembrie 1983, s-a mutat în Împărăția lui Dumnezeu.