Că ştie moartea, şi mai bine decât moartea, Stăpânul, cu ce va putea birui puterile şi meşteşugurile noastre şi cum să ne strice chibzuirile mai înainte de a putea să le-mplinim. Pentru aceasta în toate zilele şi în toate ceasurile şi în toate sferturile de ceas, iar mai vârtos, neîncetat, trebuie să purtăm grijă, căci fie şi numai firea noastră ne învaţă pe noi că nu suntem nimica. Şi iubitorii de înţelepciune cei dinafară socotind slăbiciunea omului şi chipul stricăciunii, dobânda vremii, nevoia întâmplărilor, cumpenele necazurilor, clar peste toate acestea moartea cea mai mare decât ele, această frământătură au numit-o hrana noastră. Iar noi, ticăloşii, atâta slăbiciune având, vieţuim cu îndrăznire ca şi cum în mâinile noastre am avea sfârşiturile vieţii. De aceea nu ne gândim la moarte; iar ajungând la bătrâneţe încă ne mai făgăduim nouă zile, uitînd că născându-ne murim şi sfârşitul nostru dintru întâi se începe. Că ziua dintâi care a dat viaţă, aceea o va şi lua. Iar pe lângă acestea, încă, la câte întâmplări purtătoare de pierzare se supune viaţa noastră! Nu ştiu de va fi cu putinţă cuiva să nu moară, căci în toate şi pretutindeni e moartea noastră şi sfârşitul nostru se naşte din prisos, afară de alte supărări, adică căderi de case, otrăviri, tunete, fulgere, mâncare peste măsură, băutură multă. Iar de multe ori somnul ne mută pe noi în moarte. Atât de scurtă este viaţa noastră, atât de neînştiinţat ceasul morţii şi întru atâtea nevoi ne aflăm; dar noi ne gândim la cele lipsite de folos, de cele veşnice nu ne grijim, nebăgând în seamă cum vom sta înaintea Aceluia Ce ne-a zidit pe noi.

(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție îngrijită de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 227)