Odată, într-o minunată dimineață de primăvară, două păsărele își căutau loc unde să-și așeze cuiburile. Una dintre ele și-a ales un loc foarte frumos, aflat între ramurile unui arbore cu o coroană foarte bogată. În aer adiau miresme de frunze fragede, în apropiere susura un pârâiaș, soarele răspândea ziua raze vesele, noaptea sclipeau pe cer puzderie de stele.

Dintr-o dată însă, în toiul nopții, s-a iscat o furtună, pârâul s-a transformat într-un torent furios, apele au ieșit din matcă, au inundat împrejurimile până hăt departe, spulberând totul în cale. Copacul, a fost și el smuls din rădăcini, cuibul distrus, din culcușul cald al sărmanei păsări nemairămânând nimic. Cealaltă pasăre s-a ridicat la o înălțime greu de atins, făcându-și cuibul într-un defileu sălbatic, pe o stâncă înaltă.

Curând, acolo avea să se înfiripe o nouă viață, cuibul umplându-se de puișori. Furtuna a bântuit pe undeva jos, în vale, a trecut pe lângă stâncă, fără să-i fi atins vârful, iar dimineața, când soarele a strălucit din noi, cuibul cel cald era la locul lui, nestrămutat și neamenințat de nicio primejdie.

Noi unde ne-am făcut cuib? Ce gânduri și ce simțăminte i-am pus la temelie? Stă oare sufletul nostru pe piatra nestrămutată a credinței, gata să țină piept tuturor ispitelor și încercărilor? Sau ne-am construit casa pe nisip, expunând-o unei prăbușiri catastrofale?

„O altă temelie nu poate nimeni să pună în afara celei puse, care este Iisus” (I Corinteni 3, 11).

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, București 2008, p. 39)