„Iertarea reală a păcatului, ridicarea reală de pe conştiinţă a răului făcut cuiva, vindecarea reală a rănii lăsate de el în conştiinţă, e o faptă pe care numai Dumnezeu o poate face. El îţi dă liniştea conştiinţei pentru veci. Şi prin aceasta, îţi dă adevărata libertate.

În faptul că omul poate ierta şi el, sau că simţi şi iertarea de la el ca o despovărare, ca o vindecare, se arată că Dumnezeu lucrează prin omul care iartă, că el a devenit în adevăr asemenea lui Dumnezeu, sau că e chipul lui Dumnezeu, având pe Dumnezeu în sine.

În povara netrecătoare, în rana neistovită a mustrării pentru răul săvârșit cândva împotriva cuiva, se arată eternitatea viitoare a omului în nefericire şi valoarea eternă, sau existenţa eternă a celui căruia i-ai făcut un rău.

Numai Dumnezeu poate scăpa pe om de această mustrare sau rană. Iar cel căruia i s-a greşit poate face şi el aceasta numai din puterea lui Dumnezeu lucrătoare în el, care are sădită această iubire în el şi, cu toată piedica ce-a voit să i-o pună altul în cale, vede asigurată viaţa sa eternă în Dumnezeu. Dar această viaţă eternă n-o poate avea decât din viaţa lui Dumnezeu, în care nu poate să se afle decât iertând şi el, ca şi Dumnezeu”.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 85 la Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea Domnească, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 29, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 442)