Învăţăm, încă din pruncie, că avem un înger păzitor sau că ne aflăm sub ocrotirea sfinţilor ale căror nume le purtăm. Dar nu ne învaţă nimeni că şirul prietenilor din Cer, însă atât de aproape de noi, este cu mult mai mare decât ne putem imagina. Avem impresia că noi am descoperit câte un sfânt – cum e cazul, în ultimii ani, cu Sfântul Efrem cel Nou – şi, căpătând evlavie la el, ni-l câştigăm de prieten. În fapt, înainte de a avea noi evlavie la un sfânt, acesta a avut „evlavie” la noi. Şi convertitul are impresia că el L-a descoperit pe Dumnezeu sau a ajuns la El, deşi realitatea este că Dumnezeu S-a lăsat descoperit. Nu noi alergăm la Dumnezeu, ci El aleargă mereu spre noi, iar noi deschidem ochii – „ne venim în sine” (cf. Luca 15, 17) –, sesizând această mişcare. Şi-L întâlnim. Aşa este şi în cazul sfinţilor. Ei ne sunt prieteni înainte de a-i descoperi noi, ca atare. Nu noi le „cerem prietenia”, noi doar ne trezim la realitate şi sesizăm tovărăşia lor, dragostea lor atât de smerită şi de discretă.

Am scris rândurile de mai sus inspirat fiind de Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. În 2016, cam pe vremea aceasta, aflat în chiliuţa pe care mi-o oferise Mănăstirea Vilaller din Pirinei am trăit, dintr-odată, sentimentul unei prezenţe copleşitoare, extrem de familiare. Într-o fracţiune de secundă am „văzut” că, în multe momente grele ale vieţii mele, l-am avut alături pe ocrotitorul cetăţii Tesalonicului – dar şi al bisericii din satul în care am copilărit, în care m-am împărtăşit de atâtea ori şi în care m-am spovedit prima dată. M-am văzut „înfiat” de acest mare sfânt, care a vegheat asupra mea chiar şi în momentele în care faptele mele şi zbaterile mele existenţiale mă transformaseră într-un personaj mai degrabă smintitor pentru cei din jur. Am înţeles că, deloc întâmplător, paşii mi-au fost purtaţi de două ori prin Grecia, având şansa de a mă închina la sfintele sale moaşte. Că atunci când nu aveam unde locui cu familia, el a mijlocit să primesc de la Mitropolie un spaţiu locativ într-o casă a parohiei „Sfântul Dimitrie” – Balş. După ce am fost hirotonit, prima mea „Înviere” slujită ca preot a fost într-o biserică din Iaşi ce-l are ca ocrotitor pe sfântul „izvorâtor de mir” şi în care slujea şi slujeşte şi acum un preot cu numele Dumitru (Boboc), un prieten de suflet al familiei mele. Şi mai sunt multe alte momente din viaţa mea în care am simţit mâna binefăcătoare şi protectoare a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.

Citindu-i viaţa, am realizat că, precum toţi „casnicii lui Dumnezeu” (cf. Efeseni 2, 19), şi Sfântul Dimitrie îşi asumă pe cei încredinţaţi lui precum o mamă devotată care nu renunţă niciodată la pruncii ei, indiferent pe ce cărări apucă la maturitate. E consemnat chiar un moment în care, deşi Dumnezeu ar fi vrut să lase cetatea Tesalonicului în mâinile păgânilor, sfântul refuză să plece cu moaştele de acolo şi stăruieşte pentru iertarea conaţionalilor săi. Obţine însă doar o amânare, pentru că vine şi momentul în care însuşi Sfântul Dimitrie primeşte, cu multă durere şi cu lacrimi, să părăsească Tesalonicul ce ajunge, astfel, în mâinile otomanilor pentru o vreme îndelungată. Se pare că tesalonicenii căzuseră în grele păcate, se depărtaseră mult de credinţă, încât şi preoţii de la catedrala ce adăpostea moaştele Sfântului Dimitrie vindeau pe bani grei, în loc să dăruiască, mirul ce izvora necontenit din înmiresmatul său trup. Acest moment îl determină pe Părintele Cleopa Ilie să exclame, într-o predică ţinută în ziua de 26 octombrie: „Fraţii mei, cum v-am spus, Sfântul Dimitrie şi toţi sfinţii se roagă pentru noi. Însă de la o vreme, dacă nu ne îndreptăm viaţa noastră, şi Dumnezeu, şi sfinţii Lui ne părăsesc”.

Chiar ne părăsesc sfinţii? Ne lasă orfani de orice ajutor şi ocrotire? Un răspuns corect la aceste interogaţii ne oferă viaţa duhovnicească. Treptele desăvârşirii creştine includ şi un moment al „harului părăsirii”. E situaţia paradoxală în care omul percepe că Dumnezeu l-a părăsit (v. Psalmi 21, 1; Matei 27, 46), dar în care Dumnezeu continuă să fie prezent, de fapt. Obiectiv vorbind, harul Domnului nu ne părăseşte în astfel de momente, dar subiectiv, noi percepem acest „interval” de libertate şi „loc” de creştere duhovnicească drept părăsire. Dimpotrivă, unde „s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20).

Aşa este şi cu „părăsirea” noastră de către sfinţi. Putem uita de ei şi, prin fapte şi prin gânduri necurate, să-i îndepărtăm. În fapt, noi ne depărtăm de ei, în timp ce sfinţii aşteaptă, cu durere şi cu nădejde, întoarcerea noastră şi momentul în care vom primi să fim din nou ajutaţi de aceştia. Stricăm prietenia cu ei, legând prieteşug cu duhurile întunericului. Dar sfinţii nu ne pot fi neprieteni. Ne respectă deciziile, dar nimic nu ne poate alunga din inima lor. Şi cât de trist e omul care, înconjurat de atâta mulţime de sfinţi – adică de prieteni – alege să trăiască singur! Convulsiile agonizante ale lumii de azi din astfel de tristeţi se alimentează. Nu, nu ne putem plânge că suntem singuri – neajutoraţi, neînţeleşi, neîmpliniţi. Nu de prieteni ducem lipsă, ci de inimi prietenoase.