Să ne gândim nu cum să-i lăsăm pe copiii noştri mai bogaţi după ce nu vom mai fi, ci cum să-i lăsăm mai plini de virtute. Dacă au încredere în bogăţie, în avere, nu se vor mai preocupa de nimic altceva, din moment ce îşi vor putea acoperi defectele de caracter şi slăbiciunile cu banii pe care-i vor avea din belşug. Dacă vor vedea, însă, că nu banii le aduc mângâiere, vor face orice ca să afle în virtute şi în sărăcie multă mângâiere. (...)

Aşadar, să nu laşi copiilor avere, ca să le poţi lăsa virtutea. Este o dovadă de prostie că nu le dăm copiilor noştri, cât suntem în viaţă, putere asupra tuturor bunurilor noastre, dar le lăsăm după ce nu mai suntem, împreună cu toată averea noastră, şi cea mai mare libertate. Cu toate că am putea să le încredinţăm şi cât timp trăim şi răspunderi, ca să-i facem mai înţelepţi, să-i cuminţim şi să-i oprim când ne administrează prost bunurile. După ce murim însă, dacă le lăsăm împreună cu absenţa noastră, ei fiind tineri, şi puterea pe care o dă bogăţia, atunci ne vom împinge copiii, şi aşa nefericiţi şi copleşiţi de durere, în prăpăstii fără fund, punând foc peste foc şi aruncând ulei în cuptorul deja încins.

Prin urmare, dacă vrei să-i laşi bogaţi şi în siguranţă, lasă-L pe Dumnezeu să le fie datornic şi Lui încredinţează-I moştenirea lor. Dacă tinerii primesc ei înşişi banii, nu ştiu cui să-i dea, ci vor cădea victime multora, duşmani ascunşi sau oameni nerecunoscători. Dacă, însă, tu I-ai împrumutat banii tăi lui Dumnezeu, comoara ta va rămâne mereu neprădată şi ea se va întoarce foarte uşor apoi la copiii tăi. Dumnezeu are mare bucurie când îşi plăteşte datoria şi îi priveşte cu mai multă mulţumire şi plăcere pe cei ce L-au împrumutat decât pe cei ce nu L-au împrumutat. Dumnezeu îi iubeşte în special pe cei cărora le este dator. (Omilia a VIII-a la Epistola către Romani)

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor, traducere de Ieromonahul Benedict Aghioritul, Editura Agapis, București, 2007, pp. 24-25)