Numai atunci când, din simțire, poți revărsa cuvântul: „Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!”, când ai această conștiință, când spui cuvântul acesta nu ca pe o rânduială, ca pe o formulă din rânduială, ci cu toată revărsarea de suflet, simți că Dumnezeu este mai presus de tine, că Învierea este mai presus de lume, că tainele lui Dumnezeu sunt mai presus de cuget.

Numai atunci când te minunezi de măreția Maicii Domnului, de pildă, după cuvântul: „Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Cel peste toate, și ai născut Fiu pe Dumnezeu cel fără de ani, Cel ce dăruiește pace tuturor celor ce te laudă pe tine”, numai când te înspăimântezi, când te uimești, când rămâi uluit în fața mărețiilor lui Dumnezeu, în fața mărețiilor Maicii Domnului, în fața a tot ce este sfânt și curat, numai când te pleci cu mintea în fața tainelor ai cu adevărat o atitudine ortodoxă în fața necuprinsului, în fața a ceea ce este mai presus de posibilitățile noastre, nu numai de a exprima, dar și de a gândi, pentru că există posibilitatea să intuiești cu gândul lucruri pe care nu le poate cuprinde cuvântul, să intuiești cu simțirea lucruri pe care nu le poate exprima vorba.

(Părintele Teofil Părăian, Învierea lui Hristos, înnoirea vieții noastre, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 11-12)